Cinci meciuri decisive care au schimbat istoria echipei naţionale

 

Înaintea marelui duel cu trupa lui Laurent Blanc, Antena3.ro vă propune să rememoraţi cinci meciuri decisive care au schimbat istoria echipei naţionale. Cu speranţa că la fel se va întâmpla şi de această dată. Evident, în sens pozitiv.

 

 

Meciul fără de care astăzi nu am fi vorbit de „groapa cu lei” de la Guadalajara, nu am fi savurat driblingurile lui Dumitrache în faţa fundaşilor englezi, execuţia fină a lui Neagu împotriva Cehoslovaciei şi nu ne-am fi putut mândri cu faptul că am marcat de două ori în poarta marii echipe a Braziliei, cu Pele, Tostao, Rivelino sau Jairzinho.

 

Şi ce prost începuse totul! În octombrie 1968, la Lisabona, locul 3 de la Cupa Mondială din 1966, Portugalia, aplica o corecţie dură echipei lui Angelo Niculescu, pe care o învingea cu 3-0. Însă, la mai puţin de două săptămâni după acel eşec, România a jucat acasă un amical împotriva Angliei, chiar campioana mondială en-titre. S-a terminat 0-0, dar, mai încurajator, a fost jocul prestat. Declickul de care aveau nevoie tricolorii.

 

A urmat un succes cu 2-0 pe teren propriu cu Elveţia, un 2-2 la Atena împotriva Greciei, cu o dublă memorabilă a lui Dumitrache, o altă victorie contra elveţienilor, 1-0 în deplasare şi, mai ales, înfrângerea marelui Eusebio la Bucureşti, 1-0, cu golul lui Dobrin. Brusc, Mexicul era mai aproape ca oricând. Pentru asta era nevoie ca în ultimul meci din grupă, acasă, împotriva elenilor, România să obţină cel puţin un punct.

 

Pe 6 noiembrie 1969, 90.000 de spectatori s-au îndreptat spre fostul stadion 23 August, plini de speranţă că cei 32 de ani de absenţă a României de la campionatul mondial se vor încheia. Speranţă care a devenit şi mai mare, după ce Emerich Dembrovschi a deschis scorul în minutul 37, cu o lovitură de cap pe care o va repeta în 1970, la Guadalajara, împotriva Braziliei. Emoţiile nu au lipsit însă, pentru că marea vedetă a grecilor, Domazos, a egalat imediat după pauză, transformând finalul într-o luptă epică.

 

Probabil că, pentru prima dată, echipa naţională a României avusese un „meci al unei generaţii”. Şi-l câştigase, în ciuda rezultatului de pe tabelă.

 

 

Una dintre cele mai mari dezamăgiri din istoria echipei naţionale, dacă nu chiar cea mai mare. Şi nu doar din cauza înfrângerii propriu-zise, ci şi din cauza semnelor de întrebare din jurul acestui meci.

 

Cu marele Ştefan Covaci pe bancă, România a avut un start fulminant în preliminariile Cupei Mondiale din 1978, cu un succes la Bucureşti împotriva Spaniei (1-0), dublat de cel obţinut la Zagreb în faţa Iugoslaviei (2-0). Deşi au pierdut revanşa cu ibericii, 0-2 la Madrid, tricolorii păstrau încă şanse de a merge în Argentina, urmând să joace contra plavilor pe teren propriu, pe 15 noiembrie 1977.

 

În faţa a 30.000 de spectatori, pe stadionul Steaua, românii au început bine, Iosif Vigu marcând încă din minutul 2. Susic, actualul selecţioner al Bosniei, şi Muzinic au întors rezultatul în numai un sfert de oră, dar, până la pauză, Iordănescu şi Boloni au făcut 3-2 în favoarea echipei noastre. Ultima veste bună despre acest meci, pentru că în partea a doua a urmat dezastrul.

 

După numai 17 minute din repriza secundă, plavii trecuseră deja în avantaj, după reuşitele lui Susic, care şi-a completat astfel hattrickul. Dudu Georgescu a egalat la patru şi a dat senzaţia că România poate în cele din urmă să câştige, însă Trifunovic şi Filipovic au punctat în ultimele zece minute şi au completat după-amiaza oribilă a tricolorilor.

 

Peste trei săptămâni, la Belgrad, Cano marca golul prin care Spania câştiga cu 1-0 şi obţinea calificarea pentru turneul final din 1978.

 

În 2003, într-un interviu pentru Evenimentul Zilei, Constantin Cernăianu, secundul lui Ştefan Covaci în acea campanie de calificare, a confirmat unele dintre suspiciunile din jurul meciului de pomină desfăşurat un 26 de ani în urmă: „În preziua meciului, am primit nişte promisiuni foarte tentante, care nu veneau din partea autorităţilor. A urmat meciul, cu întâmplări inexplicabile. Cheran era atât de zăpăcit, încât a vrut să înceapă meciul în tricoul de antrenament! Pe partea lui a fost dezastru. La pauză, în timp ce mergeam spre cabine, Sătmăreanu II a început să strige că e accidentat, deşi în timpul primei reprize nu avusese nimic. La reluare, Iordănescu a ratat incredibil, din situaţii ideale. După meci s-a declanşat o anchetă în privinţa lui Liţă Dumitru şi a lui Cornel Dinu, despre care s-a spus că au fost văzuţi întâlnindu-se cu persoane dubioase la hotelul Dorobanţi, unde se cazaseră sârbii. Cazul s-a închis, pentru că Dinu era la Dinamo, cadru în MI. Cert e că, la zece zile după meci, dinamoviştii au plecat într-un turneu în Spania, pe o diurnă uriaşă. După două săptămâni, Sătmăreanu II rămânea în străinătate”.

 

Cel care s-a aflat în poarta echipei naţionale la partida din noiembrie 1977, Dumitru Moraru, nu crede însă în varianta blatului: „Am vrut atunci să mă las de fotbal. Aveam 21 de ani si m-am dus plângând acasă, la părinţi. Nici nu mai voiam să aud de fotbal. Poveştile astea că am pierdut intenţionat sunt cam de Ion Creangă. S-au spus o grămadă de chestii. Că Liţă a vândut meciul, că am fi fost drogaţi, că ar fi dat ordin să pierdem chiar Ceausescu. Eu eram atunci doar un copil, n-am de unde să ştiu ce e adevărat. Am dat declaraţie, eu şi Cheran, în favoarea lui Liţă. S-a spus că fusese văzut în hotelul sârbilor, deşi el stătuse cu noi, la televizor”.

 

Cu siguranţă, meciul cu Iugoslavia rămâne poate cel mai dubios din istoria naţionalei şi unul definitoriu pentru felul în care România a clacat în multe campanii de calificare exact când se aştepta mai puţin, aşa cum s-a întâmplat în preliminariile pentru campionatele mondiale din 1982 sau 1986. A existat însă şi o excepţie.

 

Cehoslovacia - România 1-1 (1983), preliminariile Campionatului European  

 

Cariera de antrenor a lui Mircea Lucescu ar fi putut fi probabil alta dacă nu ar fi existat meciul cu Cehoslovacia de la Bratislava, din toamna anului 1983. Finalul unei campanii de calificare la Euro 1984 în care România reuşea să încheie o dublă împotriva campioanei mondiale Italia fără a primi gol şi să obţină punctaj maxim din dublele cu Suedia şi Cipru. Singurul pas greşit a fost eşecul de pe teren propriu cu Cehoslovacia, scor 0-1, gol Vizek.

 

Cu toate acestea, înaintea ultimei întâlniri din grupă, programată pe 30 noiembrie 1983, tricolorii continuau să fie lideri şi aveau nevoie de o remiză în infernul de la Bratislava. De parcă valoarea adversarului şi dezavantajul de a evolua în deplasare nu ar fi fost suficiente, terenul de joc la ora meciului se prezenta sub orice critică, din cauza ploilor din zilele premergătoare întâlnirii.

 

Mircea Lucescu a trimis în teren o echipă în care şi-au făcut loc şase jucători de la Universitatea Craiova, semifinalistă a Cupei UEFA în acel an: Lung, Negrilă, Ştefănescu, Ungureanu, Geolgău şi Cămătaru. În aceste condiţii, era şi normal ca protagoniştii absoluţi ai serii să fie oltenii.

 

Lung a făcut adevărate minuni în poartă, împotriva unei echipe care nu a oprit ofensiva aproape deloc. Cei care au marcat au fost însă românii, prin Geolgău, care a deschis scorul în minutul 62. A fost momentul în care a devenit clar că naţionala merge în Franţa şi că Mircea Lucescu are în faţă o carieră mare. În ciuda asaltului din final, cehoslovacii nu au reuşit decât să egaleze, Luhovy fiind autorul golului care a mai adăugat ceva dramatism ultimelor minute, dar care nu a schimbat şi soarta calificării.

 

Din păcate, Geolgău, cel care contribuise atât de mult la obţinerea biletelor pentru Euro, nu avea să se regăsească în lotul deplasat la turneul final.

 

 

După un deceniu de succese, era clar pentru toată lumea că echipa României intrase pe o pantă descendentă. Europenele din 2000 reprezentaseră cântecul de lebădă al unei generaţii care ratase un singur turneu final în precedenţii zece ani. Cu toate acestea, speranţele unei calificări pentru Cupa Mondială din 2002 erau destul de mari, mai ales în momentul în care s-a aflat adversarul din dubla de baraj.

 

Echipa naţională a început preliminariile pentru Coreea de Sud şi Japonia cu un nou selecţioner, Ladislau Boloni, şi cu două eşecuri clare în faţa Italiei, 0-3 în deplasare şi 0-2 acasă, care ne-au arătat exact unde ne aflam. Victoriile cu Lituania (1-0 şi 2-1), Georgia (2-0) şi Ungaria (2-0) au confirmat însă faptul că România este principala favorită pentru locul doi în grupă, poziţie care asigura accesul la baraj. 

 

Schimbarea de antrenor, Boloni a plecat la Sporting Lisabona şi a fost înlocuit de Gică Hagi, nu a schimbat deloc lucrurile, pentru că, sub conducerea fostului decar al naţionalei, România a obţinut primul său succes din istorie la Budapesta, scor 2-0, remiza din ultimul meci, 1-1 cu Georgia la Bucureşti, contând doar pentru statistică. Tricolorii terminau preliminariile în spatele Italiei şi urmau să joace o dublă manşă pentru calificare cu Slovenia, un adversar accesibil la prima vedere, mai ales că plamaresul său recent însemna şi un 2-2 într-o partidă oficială cu Insulele Feroe. 

 

Meciul tur, desfăşurat la Ljubljana, a avut o desfăşurare halucinantă. România a deschis scorul în minutul 26, prin Marius Niculae, şi a ratat ocazii incredibile, care puteau decide încă de pe atunci soarta calificării. Mai mult decât atât, arbitrul danez Kim Milton Nielsen a refuzat un penalty clar echipei noastre. Dar, practic din nimic, Acimovic a egalat exact înainte de pauză, pentru ca în repriza secundă, cu 20 de minute înainte de final, Milan Osterc să înscrie un gol incredibil şi să aducă victoria Sloveniei.

 

Deşi învinşi în deplasare, românii rămâneau favoriţi pentru a merge la turneul final, lucru de care erau conştienţi şi adversarii. „Îmi amintesc că am venit cu inima strânsă la Bucureşti. Visam să ne calificăm la Cupa Mondială, însă după meciul tur nu prea mai trăgeam speranţe. Am jucat foarte prost în primul meci. Am fost nepregătiţi, iar asta s-a văzut în joc. La Ljubljana, doar până la pauză România ar fi trebuit să înscrie trei sau patru goluri! A fost un meci slab făcut de noi. Am câştigat cu mult noroc la noi acasă”, a spus Mladen Rudonja într-un interviu pentru Evenimentul Zilei.

 

Rudonja este jucătorul care avea să deschidă scorul la Bucureşti, în partida retur, desfăşurată pe 14 noiembrie 2001. Singurul său gol pentru naţionala Sloveniei, deşi evolua ca atacant. Asediul care a urmat la poarta lui Simeunovic nu a adus decât golul egalizator, reuşit de Contra, astfel că România ratat calificarea, iar Hagi îşi începea cariera de antrenor cu stângul. În acest timp, fanii simţeau după multă vreme, gustul amar al ratării unei prezenţe la un turneu final.

 

Din păcate, aveau să se obişnuiască în anii următori, pentru că acea dublă împotriva Sloveniei a reprezentat începutul unei perioade pline de eşecuri pentru echipa naţională a României, singura excepţie fiind calificarea la Euro 2008.

 

 

Meciul cu Danemarca din toamna lui 1989 nu a însemnat doar sfârşitul unei perioade de 20 de ani în care echipa naţională nu a participat la un campionat mondial, dar şi începutul uneia de care continuăm să ne amintim cu plăcere.

 

Trimisă într-o grupă cu Danemarca, Bulgaria şi Grecia, România a început preliminariile pentru Italia 90 cu un 3-1 la Sofia, dublat de succesul clar de la Bucureşti împotriva Greciei, scor 3-0. La Atena, elevii lui Emerich Jenei au încheiat la egalitate, 0-0, apoi au învins la Bucureşti cu 1-0 naţionala Bulgariei. Dubla cu Danemarca, semifinalistă la Euro 84 şi una dintre protagonistele mondialului din 1986, avea să decidă calificarea.

 

Primul meci s-a jucat la Copenhaga, pe 11 octombrie 1989, iar danezii s-au impus cu 3-0, goluri Kent Nielsen, Brian Laudrup şi Flemming Povlsen, preluând astfel conducerea grupei şi venind la Bucureşti, pentru confruntarea decisivă, cu două variante din trei: egalul şi victoria.

 

Pe 15 noiembrie, pe stadionul Steaua, tricolorii dau iniţial senzaţia că nu au depăşit şocul înfrângerii din Danemarca, iar Povlsen deschide scorul în minutul 6. O nouă calificare ratată în ultimul meci? Nu, pentru că Balint egalează în minutul 25, iar Sabău aduce echipa României în avantaj înainte de pauză. În repriza a doua, după un sfert de oră, Balint face dubla şi pecetluieşte astfel revenirea echipei naţionale la un campionat mondial. O bucurie care nu a putut fi umbrită nici de eliminarea lui Hagi, care urma astfel să nu joace în primul meci din Italia.

 

„De acele momente îmi voi aminti cu deosebită plăcere toate viaţa, fiindcă nu sunt mulţi cei care se pot lăuda că au marcat două goluri într-un meci de calificare decisiv. Personal, am avut şi şansă, am pro­fitat la maximum de faptul că titularul de drept pe postul de atacant, Cămătaru, nu a putut juca în acel meci, fiind accidentat, iar Răducioiu, şi el o soluţie la acea vreme, nu era în cea mai bună formă. Pentru mine chiar a fost ceva inedit să joc atacant, pentru că la Steaua evoluam mijlocaş sau extremă. A fost un meci perfect pentru noi şi chiar şi după ce am primit acel gol rapid am crezut la fel de mult că vom câştiga şi ne vom califica”, şi-a amintit Gabi Balint, eroul acelei partide, într-un interviu pentru Jurnalul Naţional.

 

„Marea victorie a fotbalului românesc deschide acum, fără îndoială, largi şi foarte frumoase perspective pentru reprezentativa ţării nostre”, spunea Dumitru Graur, comentatorul meciului cu Danemarca, în ştirea care anunţa calificarea României la Cupa Mondială din 1990. Cuvinte oarecum profetice, pentru că cel mai frumos deceniu din istoria echipei naţionale tocmai începuse.