Unul dintre ele ar trebui să aibă o dublă trimitere: una umană, antropologică, şi alta de ambient, arhitectură. Modelele de viaţă europeană au fost introduse la Bucureşti, atât de tinerii valahi care veneau de la studii de la Paris, Viena, Berlin, cât mai ales datorită imigranţilor din Europa Centrală şi de Apus, care au venit la Bucureşti în cursul secolului al XIX-lea.
Aceştia din urmă reprezentau un panel profesional destul de larg, de la servitori la prosperi oameni de afaceri sau diplomaţi. Mulţi intelectuali francezi au dat un tonus cultural foarte dinamic societăţii bucureştene precum Frédéric Dammé sau Ulysse de Marsillac. Oraşul se schimbă în cele mai detaliate repere urbanistice, iar vestimentaţia, gesturile, accesoriile cotidiene devin aidoma celor de la Paris.
Limba franceză era vorbită frecvent pe stradă şi pe anumite paliere sociale, inclusiv în clasa mijlocie. Secolul al XIX-lea, cu prelungirea lui de până la 1914-1916, a fost predominant francez în cultură, arhitectură şi reperele cotidiene generale bucureştene. Limba franceză se vorbea pe stradă, în cafenele şi restaurante, întâlniri mai mult sau mai puţin publice, era un etalon cultural de bun simţ al oricărui bucureştean, care dorea să aparţină unui anumit statut social.
Această schimbare spectaculoasă de imagine şi mentalitate, pentru un bulgar, sârb, albanez sau croat în comparaţie cu ţările lor din Balcani aflate încă în componenţa spaţiului oriental al imperiului turcesc, a dus la apariţia sintagmei de "Micul Paris" pentru Bucureşti.
Pentru majoritatea negustorilor şi liber-profesioniştilor balcanici, adevăratul Paris era prea îndepărtat şi prea costisitor şi de aceea, în Bucureştiul europenizat, au descoperit un Paris miniatural. De aici vine denumirea de "Micul Paris", din uimirea smulsă călătorilor balcanici de un Bucureşti, care s-a schimbat cu repeziciune, eliminând punţile care-l legau de Orient şi Balcani, pentru a se lega de Europa prin modelul cultural francez, de la vestimentaţie şi limbă, la arhitectură şi preocupări cotidiene.
Sintagma apare treptat în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi se impune în jurul anilor 1900. Bucureştiul se diferenţia foarte mult de oraşele balcanice, precum Sofia, Atena sau Belgrad, prin eleganţa, delicateţea şi impetuozitatea cu care se schimbase într-un oraş european, şi care preluase aproape chirurgical părţi ale Parisului contemporan.
