Demisia sub presiune politică a ministrului Tudorel Toader rămâne încă un mister al „bucătăriei” PSD care a „tocat” cariere la fel de repede cum le-a promovat. Toader a rezistat în funcție la Ministerul Justiției mai mult decât predecesorul Iordache, artizanul Ordonanței 13. Portofoliul Justiției este unul dintre cele mai riscante, supus remanierii mai des decât alte poziții guvernamentale, nu doar în România. Cazuri similare, cu multe implicații pentru soarta juridică a premierilor, se află acum „pe rol” în Cehia și Israel, scrie jurnalistul Dan Constantin pentru Jurnalul Național.
După decembrie 1989, la conducerea Ministerului Justiției au fost 27 de învestiri în funcție, dintre care șase interimate. Pentru cele 20 de Guverne postrevoluționare, înseamnă că „rata de înlocuire” a miniștrilor Justiției a fost mai mare decât cea a echipelor guvernamentale. Titularii au avut o durată medie de mandat de puțin peste 12 luni. Cele mai lungi mandate le-au avut Valeriu Stoica și Cătălin Predoiu, care au reușit să se mențină în funcție câte patru ani, chiar dacă s-au schimbat premierii. Florin Iordache este la polul opus, cu cel mai scurt mandat, de la numire, în 4 ianuarie 2017, până la demisia din 9 februarie, ministeriatul fiind ca titlul lui Jules Verne - Cinci săptămâni în balon. Interimarii Predoiu și Ana Birchall au reușit să devină și miniștri titulari, Ponta și Meleșcanu asigurând doar tranziția. Putem discerne trei etape în istoria din ultimele două decenii a justiției. În toiul negocierilor pentru aderarea la UE, în guvernarea Năstase sunt adoptate, în 2004, legile Justiției, valabile și acum cu amendamente greu admise. Predoiu promovează Codurile, adoptate fără dezbatere în 2009, iar guvernarea PSD-ALDE și-a aprins paie în cap pentru aducerea Codurilor și a legilor Justiției în acord cu decizii ale Curții Constituționale.
