România a pierdut aseară, la Constanţa, fără drept de apel, în faţa Serbiei. Un meci între ţări prietene, care s-a jucat cu preşedinţii în tribune. O partidă cu emoţii, de la primul şi până la ultimul fluier al arbitrului. Sârbii ne-au învins elegant pe teren, dar s-au purtat ca nişte golani, în tribune.
Ar fi trebuit să fie un meci fără probleme. Suporterii sârbi, recunoscuţi pentru violenţă, veniseră ca prieteni ai românilor.
Deşi sunt un popor care nu uită şi nu iartă, au o slăbiciune pentru noi. Dovadă banner-ul afişat în tribună. Respect şi mulţumiri. Asta, până la primul gol.
De bucurie sârbii au început să arunce cu petarde şi fumigene. Jandarmii erau pregătiţi să intervină.
Cei doi preşedinţi, al nostru şi al lor, se uitau lung spre galeria sărbilor. De-aproape însă lucrurile arătau şi mai rău. Suporterii intraseră cu un adevărat arsenal ascuns în pachetele de ţigări.
De la bucurie la furie nu a fost decât un pas. Sârbii au început să se bată cu forţele de ordine pentru că nu au fost lăsaţi să se bucure, nu pentru că erau supăraţi.
Pentru suporteri forţele de ordine nu au naţionalitate. Sunt mereu duşmani. Şi putem spune că am avut noroc. Suporterii sârbi sunt temuţi pentru duritatea lor. Dacă nu erau în România era măcel. Şi dacă nu se întâmpla în România preşedintele Tadici nu-şi cerea scuze.
Meciul suporterilor sârbi s-a încheiat cu scaune rupte, feţe umflate şi bâte pe spinare.
Observator
