O companie japoneză de exploatare a cărbunelui a înghesuit 5.259 de oameni pe o insulă de șase hectare și jumătate în largul orașului Nagasaki. Se întâmpla în 1959, la 14 ani de la bombardamentul atomic, iar insula a devenit la momentul respectiv cel mai dens populat loc de pe Pământ, relatează Science Daily.
Pe bucata de stâncă numită Hashima, cu o suprafață cât nouă terenuri de fotbal, a fost creată o exploatare minieră, acesta fiind motivul deplasării celor 5.259 de oameni.
Hashima este cunoscută mai bine drept Gunkanjima sau „Insula Cuirasatului”, deoarece, privită de pe o ambarcațiune aflată în trecere, seamănă cu o navă de război care a eșuat pentru vecie. Mitsubishi a cumpărat insula în 1890 pentru cărbunele aflat sub fundul mării, apoi a continuat să construiască diverse facilități pentru minerit și pentru mineri.
Cu 835 de locuitori pe hectar pentru întreaga insulă și 1.391 de locuitori pe hectar în zona rezidențială, insula continuă să fie citată drept locul cu cea mai mare densitate a populației înregistrată vreodată. Warabi, orașul cu cea mai mare densitate a populației din Japonia în prezent, ajunge la 141 de locuitori pe hectar.
Tot ce are nevoie un oraș, dar amplasat pe verticală
Pe insulă au fost ridicate două școli, un spital, un cinematograf, o sală de jocuri mecanice, douăzeci și cinci de magazine, baruri, un templu budist, un sanctuar shintoist (șintoismul fiind religia tradițională în Japonia) și chiar un bordel.
Locuințele au început să se dezvolte pe verticală de timpuriu. În 1916, Mitsubishi a construit un bloc de apartamente din beton armat cu șase etaje, cunoscut astăzi drept Clădirea nr. 30, prima structură de acest tip construită în Japonia la o asemenea dimensiune. A fost proiectat pentru a adăposti minerii și pentru a rezista taifunurilor.
Acoperișurile blocului s-au transformat în grădini, iar coridoarele sale au devenit străzi. Copiii muncitorilor de pe Hashima au crescut într-un loc fără sol, fără mașini și fără nicio cale de scăpare în afară de feribot, notează Science Daily.
O dispută care continuă
Hashima are și o a altă istorie, asupra căreia Japonia și Coreea de Sud se contrazic de ani de zile. Sute de coreeni, alături de muncitori chinezi, au fost puși să lucreze în mina de pe insulă în timpul războiului.
Când insula a fost înregistrată de UNESCO în 2015 drept unul dintre cele 23 de situri ale Revoluției Industriale din Japonia, Guvernul de la Tokyo a recunoscut public că mulți dintre lucrărtori fuseseră aduși „împotriva voinței lor și obligați să muncească în condiții dure”. Japonia s-a angajat să prezinte corespunzător acest aspect chiar la situl respectiv.
Guvernul sud-coreean acuză faptul că acest lucru încă nu s-a întâmplat. Ministerul său de Externe a criticat menținerea unor materiale expoziționale care contestă versiunea privind munca forțată și păstrarea mărturiilor supraviețuitorilor în arhive, în loc ca acestea să fie expuse publicului.
La un moment dat, cărbunele de pe Hashima nu a mai contat
Petrolul s-a ieftinit pe parcursul anilor '60. Cărbunele japonez nu a făcut-o, iar zăcămintele se epuizau. Mitsubishi a închis mina în ianuarie 1974. Până în aprilie, ultimii locuitori plecaseră de pe Hashima.
Conform relatărilor vremii, nimeni nu s-a ocupat să sigileze facilitățile înainte de exodul muncitorilor. Frigiderele, televizoarele, pupitrele școlare și obiectele din sanctuare au rămas exact acolo unde fuseseră lăsate.
Structurile din lemn au cedat primele. De restul s-a ocupat apa mării și atmosfera bogată în sare marină.
› Vezi galeria foto ‹
Betonul armat și apa de mare nu formează o combinație bună pe termen lung. Barele de oțel îngropate în plăci ruginesc, rugina se dilată, plăcile crapă, iar apa sărată pătrunde în fisuri. Takafumi Noguchi, profesor de arhitectură la Universitatea din Tokyo, care a studiat ruinele insulei timp de mai mulți ani, susține că insula ar trebui stabilizată, nu restaurată.
„Prin urmare, trebuie păstrată sub forma unor ruine”, crede el.
Potrivit unui studiu prezentat de News On Japan în martie 2025, cel puțin 17 dintre cele 30 de clădiri principale ale insulei își pierduseră mai mult de jumătate din rezistența seismică inițială. Clădirea nr. 30 pierde în continuare pereți și grinzi, de ani de zile, arată Science Daily.
Cine plătește pentru o ruină?
Ruinele de pe insulă intră în responsabilitatea municipalității din Nagasaki, însă banii pentru conservare nu sunt, nici pe departe, suficienți.
UNESCO a semnalat problema încă de la înregistrarea sitului, notând lipsa unui plan de conservare pentru Hashima și presând Japonia să se angajeze într-un program pe 30 de ani pentru stabilizarea zidurilor de susținere și păstrarea intactă a siluetei de „cuirasat” a insulei.
Oficialii din Nagasaki au descris Hashima drept un „sit de patrimoniu cu structuri din beton care se deteriorează de la o zi la alta” și au declarat că menținerea acestuia în stare stabilă necesită expertiză specializată și o finanțare considerabilă.
Vasele turistice continuă să facă excursii către insulă atunci când vremea permite, iar vizitatorii sunt ținuți pe o pasarelă scurtă, aflată la distanță sigură de orice element care ar putea cădea peste ei.
Mitsubishi a tot construit un oraș pe o stâncă timp de optzeci de ani, după care l-a abandonat. Marea a avut apoi cincizeci de ani la dispoziție să-l distrugă și, momentan, deține un avantaj confortabil, conchide Science Daily.
