Cum funcționează "cafenelele morții". O idee bizară a dus la o afacere inedită, cu mesajul "nimic nu e tabu"

În Glasgow, o tânără de 31 de ani transformă discuţiile despre moarte într-un ritual săptămânal cu scopul de a vorbi despre temeri și durere. Jenny Watt organizează, de două-trei ori pe săptămână, „death cafés” (cafenelele morții - n.r.) – întâlniri informale în care participanţii, fie prieteni, fie necunoscuţi, vorbesc deschis despre durere, planuri funerare sau cântecele potrivite pentru rămas-bun, scrie BBC.

Pentru Jenny, moartea a fost întotdeauna o fascinaţie naturală, la fel cum alţii simt că au chemare spre îngrijire medicală sau sprijin religios. „Se va întâmpla tuturor. E o experienţă unică în funcţie de relaţiile pe care le pierzi, dar trăită singur poate fi extrem de izolantă. Când începi să vorbeşti despre asta, îţi dai seama că nu e chiar atât de înfricoşător.”

Prima dată a participat la un death café online, în timpul pandemiei de coronavirus, nu pentru că ar fi trecut printr-o pierdere tragică, ci doar din curiozitate. După reluarea întâlnirilor faţă-în-faţă, a realizat că nu exista nicio alternativă locală în Glasgow pentru cineva dornic să discute despre doliu. Aşa că, acum aproximativ doi ani şi jumătate, şi-a deschis propriul spaţiu în cartierul Battlefield, temându-se că nimeni nu va veni – însă oamenii au venit, uneori rar, alteori constant, pentru o ceaşcă de ceai şi o felie de tort, în mijlocul unor convorbiri despre efemeritate şi viaţă.

„Nimic nu e tabu”, spune Jenny. „Oamenii râd, plâng, iar la final cred că toată lumea învaţă ceva nou – fie îşi revizitează propriile experienţe, fie realizează că ar fi momentul să îşi întocmească o procură.”

Aceeași idee este împărtășită de Nicola Smith, o participantă frecventă, care s-a alăturat unei şedinţe chiar în ziua în care şi-a pierdut un prieten apropiat. „Lacrimi au curs din belşug”, îşi aminteşte ea. Însă nu doar vărsatul lacrimilor o aduce în continuare la cafenea. „Moartea face parte din viaţă şi totuşi nu vorbim despre ea. Nu ştim cum să gestionăm pierderea pentru că nu o discutăm suficient. Când fiica mea m-a văzut prima oară plângând, am explicat că e normal şi sănătos să simţi durerea după ce pierzi pe cineva drag. Nu e un semn de slăbiciune.”

Nicola consideră că subiectul a devenit şi mai tabu în ultimii ani, pe măsură ce îngrijirea paliativă a părăsit casele şi s-a mutat în instituţii specializate. Această reticenţă de a vorbi deschis ar putea explica şi creşterea death cafés: primul astfel de eveniment din Marea Britanie a avut loc la Londra, în 2011, iar acum există 3.794 în toată ţara, cu zeci în Scoţia – de la Ullapool la Kirkcudbright, majoritatea în Glasgow şi Edinburgh.

Temele de discuţie oscilează între aspecte practice, precum întocmirea testamentelor şi procurilor, şi reflecţii emoţionale asupra propriilor experienţe. Evenimentele fac parte dintr-o mişcare mai amplă de demistificare a morţii, marcată în luna mai de săptămâna „Demystifying Death”, care încurajează sprijinul reciproc în situaţii traumatizante.

La una dintre întâlniri, a venit şi John Mackay, care şi-a făcut doctoratul pe analiz procesului de doliu. Pentru el, death cafés sunt o ocazie de a aborda subiectul cu o notă mai degajată: „E un subiect tabu, dar poate fi privit şi cu mai mult umor. În alte culturi funeraliile sunt zgomotoase, pline de expresivitate; la noi totul e rezervat – trebuie să ai grijă ce spui şi ce haine porţi.”

Şi poate cel mai simplu beneficiu al acestor întâlniri e perspectiva pe care o oferă asupra vieţii: Spencer Mason, care a supravieţuit în trecut unui gest de suicid şi acum îngrijeşte o persoană apropiată aflată în faza terminală, remarcă cât de mult ajută discuţiile despre moarte să apreciezi fiecare clipă: „Cu cât vorbim mai mult despre sfârşit, cu atât preţuim mai mult viaţa. După ce am fost atât de aproape de moarte, ieşind din asta am dorit viaţa mai mult ca oricând.”