Unii dintre rechinii boreali, cunoscuți și sub numele de rechini de Groenlanda, au fost, cel mai probabil, contemporani cu William Shakespeare și Galileo Galilei. Cu inimi care bat timp de secole, o vedere care nu se degradează cu vârsta și un metabolism stabil pe tot parcursul vieții lor îndelungate, acești rechini care trăiesc la mari adâncimi sfidează declinul asociat îmbătrânirii tuturor viețuitoarelor, relatează BBC.
Cadavrele viețuitoarelor marine sunt adesea aduse de valuri pe coasta de vest a Irlandei. Dar în luna aprilie 2026, un grup de oameni de știință și voluntari s-au minunat la vederea unei specii care nu a mai ajuns niciodată pe țărmul din County Sligo: aveau în fața ochilor un rechin de Groenlanda mort.
Cercetătorii au estimat pe baza dimensiunii sale de aproximativ trei metri că acest rechin a avut peste 150 de ani la momentul morții sale. Asta înseamnă că s-a născut în epoca Reginei Victoria și a președintelui american Abraham Lincoln, când nave cu trei catarge navigau mările și mașinile încă nu fuseseră inventate. Pentru noi pot părea vremuri îndepărtate, însă având în vedere că acești rechini pot trăi până la 400 de ani, cel mort era destul de tânăr.
„Este păcat. A avut nevoie de 150 de ani ca să ajungă în punctul în care se poate reproduce, ar fi putut contribui la refacerea populației, și este posibil să nu fi avut șansa să facă asta”, a spus Emilie De Loose, biolog marin la Irish Whale and Dolphin Group.
Rechinul de Groenlanda, vertebrata cu cea mai lungă durată de viață de pe planetă, poate trăi până la 400 de ani. Atunci când au fost pui, unii dintre rechinii care înoată azi în adâncurile oceanelor, au fost contemporani cu William Shakespeare și Galileo Galilei. Este însă important de precizat că cercetătorii nu sunt încă de acord cu privire la durata exactă de viață a rechinului de Groenlanda, iar estimările variază între 300 și 500 de ani.
„Am fost pur și simplu uluiți. Este greu de cuprins cu mintea cât de mult a trăit acest animal și câte de multe ar fi putut vedea”, a spus De Loose.
Deși moartea rechinului este o veste tristă pentru specie, faptul că trupul a ajuns la mal le-a permis oamenilor de știință să efectueze o necropsie și astfel cercetătorii au o oportunitate rară de a afla mai multe despre o specie învăluită în mister.
Un vizitator din adâncuri
„Există o anumită intimitate atunci când lucrezi cu animale moarte, pentru că atunci reușești cu adevărat să cunoști specia. Animalele moarte ne pot spune multe despre cele vii”, a spus Jasmine Stavenow Jerremalm, doctorandă în ecologie marină la Universitatea College Cork din Irlanda.
Însă prima provocare nu a fost necropsia, ci transportul rechinului de pe plajă până la laborator. Rechinii de Groenlanda sunt printre cei mai mari rechini din lume. Ei pot ajunge până la 5 metri lungime.
Acesta avea doar 3 metri lungime, dar cântărea peste 200 de kilograme.
Voluntarii și oamenii de știință i-au acoperit corpul cu alge marine pentru a-l proteja de pescăruși și alte animale. A doua zi, într-o operațiune coordonată de Muzeul Național al Irlandei, o macara l-a ridicat pe o platformă și l-a transportat la un laborator veterinar regional.
O zi mai târziu, cercetătorii, echipați cu măști, mănuși și combinezoane, au început examinarea animalului într-un spațiu bine ventilat.
„Când ai de-a face cu un animal care ar putea avea câteva sute de ani, în interiorul lui poate exista orice, așa că, din motive de siguranță, trebuie respectate cu strictețe toate procedurile.
Atunci când este vorba despre un animal care a trăit atât de mult, este posibil ca în organismul său să existe bacterii sau virusuri foarte vechi, care pot fi expuse în timpul necropsiei. Este important să fim prudenți, deoarece nu știm de ce a murit și ce boli ar fi putut avea”, a spus Stavenow Jerremalm.
Oamenii de știință au multe întrebări fără răspuns în ceea ce îi privește pe rechinii de Groenlanda: de la cum reușesc aceste animale să trăiască atât de mult, până la aspecte de bază ale biologiei lor.
Rechinii de Groenlanda sunt înotători lenți, solitari, care se hrănesc atât cu hoituri, cât și cu pradă vie, inclusiv foci. Au fost observați aspirând efectiv prada în gură datorită unei puteri mari de sucțiune, înghițind-o întreagă.
Deși sunt considerați în principal necrofagi, cercetătorii cred că uneori reușesc să prindă și animale vii. Lily Fogg, cercetătoare în biologie evolutivă la Universitatea din Basel, explică faptul că, în apele întunecate ale Arcticii, rechinii ar putea surprinde foci care dorm sau se odihnesc ori animale deja rănite sau blocate în gheață.
Rechinii de Gronlanda trăiesc în Oceanul Atlantic de Nord și în apele Oceanului Arctic din jurul Groenlandei, Canadei și Islandei. De-a lungul timpului aceste creaturi impresionante au evoluat ca să facă față frigului. Concentrații ridicate de substanțe din corpul lor acționează ca un soi de antigel. Din acest motiv pielea lor este otrăvitoare.
Totuși, se cunosc prea puțin informații despre acest animal.
„Este uimitor cât de puține știm despre acești rechini. Fiecare aspect care ține de biologia lor de bază este un mister. De exemplu, încă nu știm unde se împerechează, unde se adună pentru nașterea puilor și doar o femelă gravidă a fost observată vreodată așa că nu știm cu siguranță nici câți pui au la o gestație sau cât de des se reproduc ”, a spus Brynn Devine, biolog marin și specialist în pescuit arctic la organizația Oceans North.
Din toate aceste motive, oamenii de știință nu pot estima cu acuratețe câți rechini de Groenlanda există în lume.
„Este dificil să protejezi o specie eficient dacă nu ești sigur ce zone sau habitate sunt cele mai importante pentru ea pentru comportamente cheie precum împerecherea și nașterea puilor. Există multe mistere care trebuie rezolvate înainte să aflăm cum trăiesc atât de mult”, a adăugat Devine.
Oamenii de știință au analizat trupul rechinului pentru răni care ar putea explica de ce a murit. Nu au găsit niciun semn de traumă.
Apoi au îndepărtat cu grijă pielea animalului. Pielea, care este acoperită cu mici structuri ascuțite numite denticuli dermici, este păstrată în prezent într-un congelator, urmând să fie folosită pentru taxidermie.
Muzeul Național al Irlandei speră ca, în cele din urmă, să expună exemplarului. „Acest lucru le-ar permite viitorilor vizitatori să afle mai multe despre una dintre cele mai misterioase specii de rechini din lume și despre munca științifică necesară pentru studierea unor astfel de animale”, a spus Amy Geraghty, curator de zoologie la Muzeul Național al Irlandei – Secția de Istorie Naturală.
Ochii rechinului de Groenlanda sunt o altă enigmă
După ce i-au îndepărtat pielea, oamenii de știință au deschis corpul rechinului și au scos la iveală ficatul său uriaș, care cântărea 50 de kilograme. L-au așezat cu grijă într-un bazin mare din oțel pentru a-l examina. „Totul a fost analizat, măsurat și cântărit, iar pe parcurs am prelevat probe din fiecare organ”, a explicat De Loose.
Un alt pas crucial a fost îndepărtarea ochilor rechinului: cristalinele vor fi folosite pentru datarea cu radiocarbon, metodă care îi va ajuta pe cercetători să stabilească vârsta rechinului.
„Mult timp s-a crezut că rechinii de Groenlanda au o vedere foarte proastă, că sunt aproape orbi. Asta din cauza duratei lor lungi de viață, dar și a unor paraziți care se agață de ochii lor”, a spus Fogg.
Totuși, un studiu din 2026 coordonat de Foog a descoperit contrariul: „Ochii și retinele lor sunt intacte și extrem de bine adaptate pentru viața în condiții de lumină foarte redusă.
Chiar și la exemplarele care au peste o sută de ani, celulele și mecanismele moleculare necesare vederii sunt încă prezente și par perfect sănătoase. Sistemul lor vizual funcționează practic ca o 'cameră pentru lumină slabă', ceea ce are sens dacă îți petreci întreaga viață în adâncurile întunecate și reci ale Oceanului Arctic.
Ceea ce este cu adevărat remarcabil este că acest țesut complex pare să își păstreze funcționalitatea atât de mult timp. Este un sistem vizual care pare construit să reziste secole”, a explicat Fogg.
Paraziții care atârnă de ochii rechinului nu îi afectează vederea, potrivit studiului. Modul în care funcționează ochii lor este la polul opus de cel al ochilor umani, care cu vârsta se degradează.
Un motiv pentru vederea lor perfectă ar putea fi capacitatea rechinului de Groenlanda de a-și repara ADN-ul deteriorat.
Echipa lui Fogg a identificat gene implicate în repararea ADN-ului care sunt mult mai active la această specie decât la alți rechini cu o durată de viață mai scurtă.
„Acest lucru este deosebit de interesant deoarece deteriorarea ADN-ului și capacitatea de reparare sunt strâns legate de procesele de îmbătrânire la animale”, a explicat cercetătoarea.
O inimă care continuă să bată timp de secole
Și inima rechinilor de Groenlanda e rezistentă la îmbătrânire.
O probă de țesut muscular va fi trimisă la un laborator, unde va fi analizată printr-o metodă experimentală de estimare a vârstei rechinului, bazată pe lungimea telomerilor – structurile protectoare aflate la capetele cromozomilor. Telomerii tind să se scurteze odată cu înaintarea în vârstă și în urma expunerii la factori de stres din mediu.
„Am deschis toracele pentru a ajunge la inimă și a o putea scoate”, a spus De Loose. Inima părea sănătoasă și era uriașă, cântărind 34 de kilograme. „Era gigantică, pentru că și rechinul este gigantic.” Prin comparație, inima unui om cântărește aproximativ 300 de grame.
Cum poate o inimă să bată timp de câteva secole?
Un studiu recent asupra inimilor rechinilor de Groenlanda a arătat că acestea prezintă semne obișnuite de îmbătrânire, precum cicatrizarea țesutului. Cu toate acestea, în ciuda acestor modificări, inimile continuă să funcționeze foarte bine. Rezultatele sugerează că rechinul de Groenlanda a dezvoltat mecanisme care îl fac rezistent la efectele îmbătrânirii asociate, la alte animale, inclusiv la oameni, cu degradarea sănătății inimii.
Autorii studiului afirmă că această descoperire neobișnuită – o inimă care continuă să funcționeze în ciuda semnelor de îmbătrânire – „evidențiază reziliența ca mecanism-cheie care permite o longevitate extremă”.
Necropsia le-a oferit oamenilor de știință oportunitatea să observe îndeaproape unele dintre adaptările unice ale rechinului de Groenlanda, perfect potrivite stilului său de viață, precum hrănirea cu hoituri aflate pe fundul mării.
„Mănâncă orice găsește, chiar dacă este putrezit, indiferent de stadiul de descompunere. Profită de orice ocazie pentru a se hrăni”, a spus Jasmine Stavenow Jerremalm.
Rechinul examinat avea instrumentele perfecte pentru acest mod de viață.
„Dinții lui erau perfect adaptați pentru a rupe bucăți din cadavre. Dinții de pe maxilarul superior sunt drepți și foarte ascuțiți, iar cei de pe maxilarul inferior sunt orientați în două direcții diferite, aproape ca un fierăstrău. Este adaptarea ideală pentru a desprinde bucăți din hoiturile pe care le găsește pe fundul mării”, a explicat doctoranda.
Stomacul și întregul tub digestiv au fost extrase intacte pentru analize ulterioare.
Atunci când au palpat stomacul închis, cercetătorii au observat că acesta părea gol, însă valva spirală – o porțiune a intestinului – era plină, ceea ce le-a sugerat că rechinul digerase recent hrană.
Faptul că stomacul era gol probabil nu reprezenta o problemă pentru animal, deoarece are un necesar energetic redus. Metabolismul său lent este posibil să fi evoluat ca adaptare la mediile sărace în resurse, precum Oceanul Arctic, unde disponibilitatea prăzii variază puternic în funcție de sezon.
Unul dintre testiculele rechinului era răsucit, iar splina avea o culoare neobișnuită, a mai spus De Loose. În ansamblu însă, rechinul părea sănătos. Este posibil să fi suferit de o boală care nu a fost evidentă la examinarea externă, iar analizele organelor și ale probelor recoltate ar putea clarifica, în cele din urmă, cauza morții.
„Te face să te întrebi ce s-a întâmplat. Este trist pentru că, după standardele noastre, era foarte bătrân, dar, în realitate, mai avea încă o mare parte din viață înainte”, a spus De Loose.
