O știe toată lumea, dar aproape nimeni nu se uită de două ori la ea. Se ascunde sub ghivece, sub scânduri umede, sub frunzele putrede din grădină. Când le atingi, unele specii se fac ghem, ca o bilă cenușie, perfectă. E molia zidurilor, una dintre cele mai comune și mai ignorate vietăți din curțile noastre. Și, cu toate astea, e un soi de gândac mai vechi decât mai toate animalele de pe uscat, curăță lumea în tăcere și supraviețuiește acolo unde altele mor, scrie The Guardian.
Și începem cu ceva simplu și amuzant: numele. Puține vietăți au inspirat atâta imaginație. În engleză, i se spune, printre altele, „chucky pig”, „roly-poly” sau „cheeselog”. Dacă ar exista un premiu pentru cele mai numeroase și mai hazlii porecle, banala molie-de-casă ar câștiga detașat, în fața celor peste un milion de rivali nevertebrați.
Și nu e vorba de câteva nume. De-a lungul secolelor de conviețuire pașnică cu oamenii, a strâns peste 300 de denumiri regionale doar în Marea Britanie – plus multe altele în alte limbi. În galeză, de pildă, i se spune Gwrach y Coed, adică „vrăjitoarea pădurii”.
Are chiar și un gest caracteristic doar ei, pe care mulți dintre noi l-am văzut măcar o dată: atunci când se simte amenințată, își strânge corpul într-un ghem perfect, ca o mică bilă blindată. E felul ei de a se apăra: își ascunde partea moale a corpului și își lasă la vedere doar plăcile tari de pe spate.
Toate aceste porecle spun că, în fond, ținem la această vietate. E cea mai accesibilă dintre izopode, un ordin de crustacee pe care îl întâlnim în casele și grădinile din toată Europa și din Statele Unite. Iar un detaliu surprinzător este că da, gândacul acesta e o rudă a crabilor și a racilor, nu o insectă.
Totuși, nu toate speciile se fac ghem. Crustaceul terestru, Porcellio scaber, e și mai răspândit – se găsește inclusiv în America de Sud și în Australia –, dar el nu se rulează într-o bilă. În total, subordinul numără nu mai puțin de 5.000 de specii.
Molia zidurilor a fost, ca să zicem așa, o vizionară, cred oamenii de știință. Strămoșii acesteia au ieșit pe uscat în urmă cu aproximativ 500 de milioane de ani – cu mult înaintea majorității animalelor. Și, spre deosebire de atâtea alte specii, nu a avut nevoie să se reinventeze prea mult de-a lungul timpului. Motivul e foarte simplu: și-a găsit din capul locului o nișă extrem de utilă, întrucât ea, ca detritivor, se hrănește cu materie vegetală în descompunere și descompune lemnul.
Cât de eficient face asta se vede cel mai bine dintr-o poveste spune Sally Roe, una dintre numeroasele cititoare ale publicației Guardian.
Când și-a montat în bucătărie blaturi biodegradabile din bambus, a luat o bucată rămasă și a folosit-o în grădină, ca greutate peste cartonul cu care înăbușea buruienile dintr-un strat de dovleci. După o recoltă reușită, a ridicat placa – și a găsit dedesubt o colonie întreagă de molii-de-casă.
„Placa aceea de blat din bambus, cândva foarte solidă și foarte grea, se transformase acum într-un fagure de lemn ușor ca hârtia”, povestește ea. „Ele mi-au arătat cât se poate de limpede că faptul că un lucru este «biodegradabil» depinde în mare măsură de nevertebrate”.
Adică tot ce numim „se descompune singur în natură” se descompune, de fapt, pentru că există vietăți ca molia zidurilor care fac treaba asta, discret, sub picioarele noastre.
Rezistă acolo unde altele mor
Dar molia zidurilor nu doar face curat. Are și o superputere pe care puțini o bănuiesc: rezistă la poluarea toxică. Mai mult, poate stoca metale grele în compartimente speciale din propriul corp. Studiile au arătat că poate ajuta chiar la stabilizarea metalelor grele în compost.
Nu e de mirare, atunci, că are fani. Mulți cititori și-au mărturisit dragostea pentru ceea ce unul dintre ei numește „regalitatea detritivorelor”. Altul vrea să-și facă un tatuaj cu un gândac de genul ăsta. Iar pe Chris Pickard îl consolează gândul la longevitatea lor: „Vor fi cu siguranță aici mult timp după ce oamenii vor fi urmat dinozaurii și pasărea dodo în categoria speciilor dispărute”, spune el.
