Cancerul este întodeauna o experiență traumatizantă insa pentru unii, efectele bolii pot ramane pentru o viață întreagă. In cazul lui James Parklin, lupta nu s-a terminat o data cu însănătoșirea iar de fiecare dată cand se uita in oglinda, îsi reamintește de boala care i-a schimbat viața:
„Cancerul meu, o tumoare agresivă asupra glandelor salivare, a fost diagnosticat la începutul anului 2015. Am observat mai întâi formațiunea în vara anterioară dar testele s-au dovedit a fi neconcludente. A fost nevoie de o biopsie a țesutului în ianuarie pentru a confirma că tumoră este canceroasă. Din cauza locului în care se afla și pentru că a fost acolo timp de aproximativ 18 luni, a existat o bună probabilitate că și cancerul să fie încorporat în nervi. Chirurgul a spus că poate avea nevoie să tăie nervii afectați pentru a elimina bucățile canceroase, paralizând partea aceea a feței mele. Nu avea de unde să știe cu siguranță până nu mă aflăm pe masă de operație.
Când m-am trezit, după o operație de cinci ore, mi s-a spus că au trebuit să taie nervii pentru a elimina întreaga tumoare. Nu puteam să mișc partea dreaptă a feței sau să fac gesturi faciale, nici măcar să îmi deschid gura suficient de larg pentru a mânca o bucată de pâine prăjită.
Numai atunci când nu poți zâmbi îți dai seamă cât de importantă este defapt comunicarea nonverbală. L-am întrebat pe medicul meu cum aș putea să îmi redobândesc zambetu. Sunt manager de proiect pentru o companie de IT și cânt într-o trupă deci comunicarea nonverbală este foarte importantă pentru mine. În plus, am o fiică de 10 ani, Mia. "Cum îți vei face o prietenă dacă nu poți zâmbi?" a fost întrebarea ei arzătoare.
În noiembrie 2016 am reșit în sfârșit să mă operez pentru reconstrucție iar procedura a durat 14 ore. A fost o operație complicată, dar eram hotărat să ies zâmbind. Chirurgii mi-au luat un nerv din coapsă și l-au atașat pe nervii din față, legându-l de vena jugulară. Ei au pus un strat gros de grăsime pe partea superioară a zonei afectate, care a menținut nervii calzi și a ajutat la aprovizionarea cu sânge După operație, am avut o hemoragie, iar doctorii au folosit lipitori pentru a controla sângerarea. Stăteam în pat, acoperit de lipitori, uitându-mă la Trump câștigând alegerile și gândindu-mă că viață este destul de rea. În dimineață următoare m-au operat din nou pentru a opri sângerarea.
Știam că fața îmi va arăta groaznic, însă știam și că apoi se va liniști, dar am strigăt mai tare că niciodată după ce m-am văzut în oglindă. Arăta că o tumoare masivă. I-am spus lui Mia că merg la spital pentru a-mi reface zâmbetul și o atentionasem că nu îl voi avea imediat înapoi. Dar a fost groaznic, mai rău decât mă așteptam. Când m-am întors acasă, să așezat în dreaptă mea, dar a cerut să schimbe locul pentru că nu se putea uita la mine.
După un an și jumătate, încă nu pot zâmbi. Doctorii mi-au spus inițial că ar putea dură pană la doi ani pentru a vedea mișcare facială, insă acum spun că ar putea dura pană la trei ani. Bineînțeles că mi-e dor să zâmbesc cu Mia, dar există un nivel de comunicare cu cei apropiați care este intuitiv: ne îmbrățișăm și zâmbesc pe dinăuntru. Uneori Mia îmi mai spune că dorește ca acest lucru să nu se fi întâmplat niciodată, dar relația noastră este probabil mai puternică decât oricând. Ea a dat dovadă de empatie și inteligență și înțelege că nu există nici un lucru anormal sau ciudat, ci doar diferit.
Acum îmi aleg cuvintele cu mare atenție, vorbesc mai încet și folosesc mai mult contact vizual. Este interesant să văd cum se descurcă alți oameni când se întâlnesc cu mine. Cred că există o teamă, să mă privească și să nu mă jignescă. Tot ce spun este transmis cu aceeași față, așa că trebuie să îmi asculți cuvintele cu adevărat pentru a afla ce vreau să spun.”
Sursă: The Guardian
