Strigătoare la cer, neruşinată, ba chiar imorală, o combinaţie anarhică – astfel era caracterizată moda hippie în primii ani când a coborât în stradă. Gulerele albe şi albastre, carevasăzică grupul impasibililor prea conservatori pentru a avea imaginaţie, au pus la zid desfrâul vestimentar al tinerilor americani ai anilor ’60. Fără să înţeleagă, de fapt, care era scopul acestei mode a contra-culturii: să fie în sine o declaraţie de respingere a conformismului. Hipioţii au fost simbolul unei epoci. Au rescris chiar regulile vieţii şi au reuşit să supravieţuiască vremurilor. N-au dispărut – poate doar s-au mai domolit, dar sunt încă printre noi.
Moda e schimbătoare – nimic nou până aici; dar întotdeauna ţine cont de realităţile timpului. Începând cu perioada contemporană, marile case de modă au fost cele care i-au îmbrăcat şi dezbrăcat pe oameni după propriile viziuni, cele care au condus lumea modei cu o mână de fier – ca nişte mici dictatori. Şi, nu de puţine ori, tendinţele s-au schimbat dramatic, au influenţat chiar traiul şi obiceiurile oamenilor. Au fost şi vremuri când haina l-a făcut pe om. O tempora, o mores! O astfel de piatră de hotar în istoria modei este apariţia modei hippie. În anii 1960, în Statele Unite ale Americii.
Răzvrătiţii
În fapt, mişcarea hippie a apărut ca răspuns la contextul social şi politic al anilor ’60 din America. Problemele care îi preocupau atunci pe americani erau diverse, serioase şi nu tocmai puţine: angajarea Statelor Unite ale Americii în Războiul din Vietnam (1961-1975), unde au fost trimişi mii de soldaţi, tineri în floarea vârstei, poate fiii celor care văzuseră ororile Războiului din Coreea (1950-1953); intensificarea mişcării pentru drepturile civile ale populaţiei afro-americane, care apăruse la începutul anilor ’50 şi care câştiga din ce în ce mai mulţi adepţi şi legitimitate; creşterea tensiunilor între cele două blocuri politice ale Războiului Rece care dăduse naştere la o amplă mişcare antinucleară. Schimbări profunde începuseră să aibă loc deja şi pe palierul socio-cultural, odată cu generaţia beat, o mişcare literară care începuse să se manifeste încă din anii ’50 şi care îşi propunea să se delimiteze de conformismul american postbelic. Adepţii mişcării se îmbrăcau neîngrijit, ascultau jazz, consumau droguri şi se dedau la excese sexuale. Ei au fost, de fapt, părinții hipioților – de multe ori chiar la propriu, cei care au deschis calea contestării societăţii convenţionale, obtuze, puritane.
Din vacarmul unei astfel de lumi s-au ridicat hipioţii, adolescenţi şi tineri revoltaţi faţă de efectele dezumanizante ale producţiei în masă şi ale consumerismului, sufocaţi de gândul că trebuie să devină cetăţeni „cuminţi”, cu program fix de serviciu fix, cu gospodărie, copii şi... atât. S-au opus războiului (concret, celui din Vietnam, dar şi ideii de război), conduitei sociale stricte, corporaţiilor lacome şi traiului monoton de la oraş. În schimb, au îmbrăţişat ideea de libertate, de a trăi cât mai simplu şi cât mai aproape de natură. „Revoltă” a devenit cuvântul de ordine: practicau traiul în comun şi amorul liber, consumau substanţe halucinogene (în special marijuana şi LSD) pentru a-şi stimula imaginaţia, pentru a putea vedea lumea cu alţi ochi şi au ales activismul – sub forma protestului de stradă – ca principală formă de a se exprima public.
Continuarea pe historia.ro
