×
Antena 3 S.A. utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.antena3.ro. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.antena3.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.Antena3.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept

Fii alături de noi!

Poveştile Cupei Mondiale. Misterul de la Rosario

de Ionuţ Tătaru   •   07 Mar 2014   •   12:00
Poveştile Cupei Mondiale. Misterul de la Rosario  362

21 iunie 1978, Rosario. Argentina întâlnea Peru şi avea nevoie de o victorie la cel puţin patru goluri diferenţă pentru a se califica în finala Cupei Mondiale pe care o găzduia. S-a terminat 6-0, iar "pumele" urmau să joace pentru prima dată de la ediţia inaugurală cu trofeul pe masă. O performanţă cu atât mai specială cu cât fusese obţinută pe teren propriu.

La aproape patru decenii de la acel moment, ceea ce s-a întâmplat continuă să fie un mister, iar meciul care a trimis Argentina în ultimul act rămâne unul controversat. Multe voci încă susţin că naţionala Perului a cedat fără luptă, deşi nu există vreo dovadă evidentă în acest sens. Incertitudinea este menţinută şi de refuzul FIFA de a ancheta evenimentele petrecute atunci. Pe undeva, o decizie de înţeles, pentru că astfel s-ar deschide o Cutie a Pandorei, s-ar crea un precedent, iar forul mondial ar fi obligat să analizeze şi alte partide din istoria Cupei Mondiale, precum celebrul RFG - Austria din 1982. Dar lipsa unui răspuns clar face ca varianta unui posibil aranjament să rămână una plauzibilă.

„Cu ceea ce ştiu acum, nu pot să spun că sunt mândru de victoria mea. Dar nu am realizat ce s-a întâmplat. Cei mai mulţi dintre noi nu au făcut-o. Noi doar am jucat fotbal”, spunea, cu amărăciune, Leopoldo Luque, autorul unei duble în meciul cu Peru, în urmă cu câţiva ani.

În cele din urmă, naţionala albicelestă avea să cucerească primul său titlu mondial, dar a rămas senzaţia că adevărata câştigătoare a fost dictatura militară condusă de generalul Jorge Rafael Videla, care deţinea puterea în Argentina acelei perioade.

Cupa Mondială, folosită în scop politic

Istoria sportului a oferit multe exemple de competiţii pe care anumite regimuri le-au folosit în scop propagandistic, în încercarea de a-şi cosmetiza imaginea şi de a obţine legitimitate în faţa propriilor popoare şi a lumii. Junta lui Videla, impusă de lovitura de stat din 1976, face parte din această categorie.

În 1978, Cupa Mondială revenea în America de Sud după o pauză de 16 ani, iar regimul autoritar de la Buenos Aires a văzut în acest eveniment o ocazie excelentă de a-şi îmbunătăţi imaginea pe plan extern, în contextul în care comunitatea internaţională protesta faţă de nerespectarea drepturilor omului şi a „dispariţiilor forţate” din rândul populaţiei din Argentina.

Organizarea celei mai importante competiţii fotbalistice s-a transformat astfel într-un uriaş exerciţiu de PR pentru dictatura argentiniană. Bugetul iniţial de aproximativ 100 de milioane de dolari a fost suplimentat pentru îmbunătăţirea infrastructurii. S-au construit stadioane, aeroporturi, autostrăzi, un impunător centru de presă şi s-a introdus tehnologia necesară pentru ca meciurile din cadrul turneului final să poată fi transmise color. Pentru străini, rezultatele erau impresionante. „Lumea poate vedea în sfârşit adevărata imagine a Argentinei”, spunea preşedintele de atunci al FIFA, Joao Havelange, în timp ce Henry Kissinger, fost secretar de stat al SUA şi mare pasionat de fotbal, anunţa întreaga lume că „această ţară are un mare viitor pe toate planurile”.

În acelaşi timp, odată cu apropierea debutului Cupei Mondiale, sentimentul de mândrie naţională al argentinienilor a atins cote tot mai înalte, astfel că atenţia tuturor era îndreptată în altă parte, iar nu la numeroasele atrocităţi comise de regimul autoritar care conducea ţara. Era exact ceea ce-şi dorise Videla. Când s-a auzit primul fluier al Mondialului, pe 1 iunie 1978, părea că nimănui nu-i mai păsa de faptul că, la mică distanţă de Estadio Monumental, funcţiona cel mai cunoscut loc de tortură al dictaturii, în interiorul Şcolii de Mecanică a Marinei. Se crede că în acest „Auschwitz argentinian”, aşa cum l-a numit Eduardo Galeano, au fost deţinuţi şi au „dispărut” aproximativ 5.000 de oameni.



Strălucirea aparentă şi laudele unor străini nu puteau ascunde însă adevărul şi nici nu puteau păcăli pe toată lumea. Olanda a cerut boicotarea turneului final, din cauza situaţiei politice din ţara care urma să fie gazda Cupei Mondiale, o idee la care s-a renunţat în cele din urmă. Totuşi, au existat acţiuni individuale, precum cea a lui Johan Cruyff sau cea a germanului Paul Breitner, care au refuzat să meargă în Argentina, în semn de protest faţă de dictatura lui Videla.

Mai mult decât atât, asasinarea preşedintelui Comitetului de Organizare, generalul Omar Actis, ucis de forţele de gherilă în timp ce se îndrepta spre o conferinţă de presă, a ridicat serioase semne de întrebare în privinţa securităţii. Junta a garantat că nu vor exista violenţe în timpul competiţiei, iar scepticismul din acest punct de vedere a dispărut în cele din urmă. Berti Vogts, component al echipei Germaniei de Vest, spunea chiar că în perioada petrecută în Argentina nu a observat niciun semn că ţara se afla sub dictatură.

Dar succesul organizatoric nu însemna nimic, dacă nu era dublat şi de unul sportiv.

Spre titlul mondial fără Maradona

Când Cesar Luis Menotti, antrenorul Argentinei, a anunţat lotul pentru Cupa Mondială, aproape toată lumea a fost surprinsă. Lipsea Diego Maradona, pe atunci un tânăr ce nu împlinise încă 18 ani, dar care era deja un star, făcând furori în cele două sezoane care trecuseră de la debutul său precoce în prima ligă, la Argentinos Juniors. Decizia a fost cu atât mai neaşteptată cu cât chiar Menotti îi oferise noului copil-minune primul meci în naţională, în 1977, într-un amical cu Ungaria.



Chiar şi fără Maradona, gazdele Cupei Mondiale aveau o echipă excelentă, cu Ubaldo Fillol în poartă, căpitanul Daniel Passarella şi Alberto Tarantini în apărare, Osvaldo Ardiles şi Americo Gallego la mijloc, în timp ce Daniel Bertoni, Leopoldo Luque şi Mario Kempes asigurau o forţă ofensivă de invidiat. Exceptându-l pe Kempes, toţi jucătorii din lotul Argentinei jucau în campionatul intern, un lucru imposibil de imaginat în prezent. Antrenor cu principii puternice, adept al unui stil ofensiv şi spectaculos, Menotti nu a chemat niciun fotbalist de la Boca Juniors, echipă care reprezenta exact opusul filosofiei sale.

Şi totuşi, începutul drumului Argentinei spre titlul mondial a fost foarte puţin spectaculos. După două victorii la limită cu acelaşi scor, 2-1, obţinute în faţa Ungariei şi a Franţei, gazdele au pierdut cu Italia (0-1) şi au ocupat locul 2 în grupă. O clasare care a trimis echipa lui Menotti într-o grupă semifinală cu Polonia, locul 3 de la ediţia precedentă, Brazilia, marea rivală dintotdeauna a argentinienilor, şi Peru, campioana Americii de Sud la acel moment.

Argentina a debutat în grupa semifinală cu o victorie în faţa Poloniei, scor 2-0, ambele goluri fiind înscrise de Kempes, aflat la primele sale reuşite din cele şase care i-au adus în final titlul de golgheter. A urmat o remiză albă cu Brazilia, echipă care a învins Peru cu 3-0 şi Polonia cu 3-1. Astfel, argentinienii erau obligaţi să câştige la cel puţin patru goluri diferenţă ultimul meci, cel cu Peru.

Regula din prezent care prevede ca jocurile din ultima etapă a grupelor să se dispute la aceeaşi oră nu fusese încă introdusă, iar organizatorii au profitat de acest lucru şi au programat meciul Argentinei cu Peru după cel dintre Brazilia şi Polonia, astfel că echipa gazdă ştia ce rezultat îi este necesar pentru a se califica în finală.

Parcă simţinând ceva, brazilienii au declanşat înaintea ultimei etape o campanie prin care au încercat să pună presiune pe antrenorul peruvienilor, cerându-i acestuia să nu-l titularizeze pe portarul Ramon Quiroga, ci pe rezerva lui, Ottorino Sartor. Motivul era cât se poate de simplu. Quiroga nu doar că era argentinian, ci se şi născuse în Rosario, oraşul unde urma să aibă loc partida decisivă pentru desemnarea finalistei.

O victorie controversată

Temerile brazilienilor s-au dovedit a fi întemeiate. Ceea ce trebuia să fie un meci pe viaţă şi pe moarte a fost un marş triumfal al argentinienilor, care s-au impus cu 6-0, după ce la pauză scorul era 2-0. Kempes şi Luque au reuşit fiecare câte o dublă, iar Tarantini şi Houseman au completat lista marcatorilor într-o partidă în care un oarecare echilibru a existat doar în primul sfert de oră, perioadă în care peruvienii au avut două ocazii uriaşe, inclusiv o bară.
 


Nu a surprins atât victoria Argentinei, cât maniera categorică în care ea a fost obţinută, pentru că, în anii '70, fotbalul din Peru era mult mai puternic decât este în prezent. Ba chiar se poate vorbi despre generaţia de aur a acestei ţări, o generaţie ajunsă la apogeu.

Peru a sosit la Cupa Mondială din postura de campioană a Americii de Sud, titlu obţinut în 1975, la capătul unei ediţii a Copei America în care a trecut de Brazilia în semifinale şi de Columbia în finală, şi cu un lot din care făceau parte senzaţionalul Teofilo Cubillas, considerat cel mai mare jucător din istoria Perului, fostul star al Barcelonei Hugo Sotil sau Cesar Cueto. În prima fază a turneului final, peruvienii au avut prestaţii excelente, câştigând grupa vicecampioanei mondiale Olanda, după o remiză fără goluri în faţa finalistei de la ediţia precedentă şi două victorii convingătoare cu Scoţia (3-1) şi Iran (4-1). Era de neînţeles cum o astfel de echipă putea suferi un eşec atât de sever în faţa unor argentinieni care nu impresionaseră, în ciuda faptului că jucau pe teren propriu.

Totuşi, un oarecare regres în evoluţiile echipei Perului s-a putut observa în grupa semifinală. Practic, Cubillas şi colegii săi s-au prezentat la meciul cu Argentina neavând pentru ce să mai joace, după ce pierduseră primele două partide, 0-3 cu Brazilia şi 0-1 cu Polonia. În acelaşi timp, cu trei luni înaintea Cupei Mondiale, peruvienii au pierdut un amical în faţa Argentinei (1-3), bilanţul duelurilor directe era favorabil gazdelor turneului final (15-3), iar Peru nu câştigase niciodată pe terenul argentinienilor.

Quiroga a fost primul acuzat, pe baza ideilor preconcepute din zilele anterioare. Înregistrările video arată însă că portarul de origine argentiniană nu a greşit flagrant la nici unul dintre goluri. În plus, prestaţia sa din meciul cu Brazilia a fost departe de a fi una perfectă, ceea ce oferă argumente celor care susţin faptul că goalkeeperul naţionalei peruviene nu a fost implicat în nimic necurat.

Un alt posibil scenariu a apărut aproape un deceniu mai târziu. Întâmplător sau nu, înaintea meciului dintre Anglia şi Argentina din sferturile Cupei Mondiale din 1986, Sunday Times a publicat un articol care susţinea că regimul condus de Videla a cumpărat victoria cu Peru cu 35.000 de tone de cereale şi cu deblocarea unui credit de 50 de milioane de dolari. Însă nici aceste acuzaţii nu au putut fi susţinute cu dovezi clare.

Însă cele mai grave acuzaţii au fost făcute de Genaro Ledesma, un fost senator din Peru. Într-un interviu din 2012, acesta a declarat că rezultatul meciului a fost hotărât de dictatorii celor două ţări. Preţul? Trimiterea unui grup de disidenţi peruvieni în Argentina, unde aceştia au fost torturaţi şi li s-au smuls mărturisiri false.

Ledesma l-a acuzat pe fostul preşedinte al Perului, generalul Francisco Morales Bermudez, că a trimis ilegal în Argentina 13 cetăţeni peruvieni, ca parte a Planului Condor, o înţelegere între dictatorii latino-americani care avea ca scop reprimarea oricărei forme de opoziţie în ţările lor. Potrivit fostului senator, Videla ar fi acceptat prizonierii doar dacă naţionala Perului ar fi fost de acord să piardă la scor meciul cu Argentina.
 
„Videla avea nevoie ca Argentina să câştige Cupa Mondială, pentru a curăţa imaginea ţării în lume. Aşa că a spus că accepta oferta doar dacă Peru va permite naţionalei argentiniene să triumfe”, a povestit Ledesma.

Tot în 2012, într-un reportaj realizat de postul Channel4, Ledesma propunea anularea rezultatelor Cupei Mondiale din 1978 şi considera că titlul mondial cucerit de Argentina ar trebui să fie retras. De asemenea, cerea ca acest caz „să fie investigat de FIFA şi de justiţia argentiniană”. Judecătorul argentinian Norberto Mario Oyarbide a deschis o anchetă, dar din nou lipsa dovezilor a făcut ca aceasta să rămână fără rezultat.

Într-o declaraţie acordată televiziunii peruviene, Bermudez a negat acuzaţiile lansate de Ledesma, considerându-le nişte fantezii. Varianta lui Videla rămâne necunoscută, fostul dictator argentinian decedând în 2013, în timp ce-şi ispăşea pedeapsa cu închisoarea pe viaţă pentru crimele comise în timpul regimului său.

Misterul legat de meciul Argentina - Peru din 1978 rămâne nedezlegat, chiar dacă antrenorul de atunci al "pumelor", Cesar Luis Menotti, consideră că performanţa jucătorilor săi nu trebuie subapreciată: „Nu am niciun regret. Am fost foarte loial echipei mele şi întregului popor”. Pe de altă parte, unul dintre membrii echipei câştigătoare, Ricky Villa, s-a resemnat cu gândul că „fără îndoială am fost folosiţi în scop politic”.

Campioni mondiali la câteva sute de metri de oameni torturaţi

Pe 25 iunie 1978, în faţa unui Estadio Monumental în delir, Argentina câştiga finala cu Olanda după prelungiri, cu scorul de 3-1, printr-o altă dublă a lui Kempes şi un gol al lui Bertoni, şi devenea în premieră campioană mondială. Un succes obţinut şi cu noroc, pentru că, la 1-1, olandezii au trimis mingea în bară în finalul timpului regulamentar.



La câteva sute de metri de impresionanta arenă din Buenos Aires, în interiorul Şcolii de Mecanică a Marinei, prizonierii politici ai regimului puteau auzi strigătele de bucurie ale spectatorilor. Unii dintre ei chiar s-au bucurat sincer, fotbalul ajutându-i să uite pentru câteva momente ororile de care aveau parte. Dar alţii nu puteau sărbători.

„Am câştigat! Am câştigat!”, a anunţat Jorge "El Tigre" Acosta, cel care conducea teribilul loc de tortură al juntei. „Când l-am auzit spunând asta, am fost sigură că, de fapt, am pierdut”, şi-a amintit Graciela Daleo, una dintre supravieţuitoarele dictaturii lui Videla. „Şi chiar am pierdut”.
 

Biletul Zilei
Ponturi Pariuri
Case de Pariuri
sati