×
Antena 3 S.A. utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.antena3.ro. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.antena3.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.Antena3.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept

Fii alături de noi!

Poveştile Cupei Mondiale. Victoria Iranului împotriva Statelor Unite

de Ionuţ Tătaru   •   28 Mar 2014   •   12:19

În 1998, Iran şi Statele Unite s-au întâlnit în unul dintre cele mai încărcate din punct de vedere politic meciuri din istoria Cupei Mondiale. A fost prima partidă dintre cele două echipe, iar victoria cu 2-1 obţinută de iranieni a declanşat o sărbătoare uriaşă pe străzile din Teheran.

Bucuria spontană a iranienilor a avut mai puţin de a face cu faptul că era primul succes al naţionalei lor la Cupa Mondială şi mai mult cu faptul că adversarul învins era marele duşman al ţării, pe care politicienii din Iran l-au numit în numărate rânduri Marele Satan.

Cu toate acestea, meciul disputat la Lyon, pe 21 iunie 1998, a reuşit să facă mai mult pentru relaţiile dintre cele două ţări decât au făcut politicienii în 20 de ani, aşa cum remarca fundaşul american Jeff Agoos.

O scurtă istorie politică a fotbalului iranian

În Iran, luptele reprezintă sportul naţional, cu o tradiţie de peste un mileniu. Deloc întâmplător, această disciplină a adus ţării cele mai multe medalii la Jocurile Olimpice. Dar, în ciuda popularităţii de care se bucură luptele, iranienii au trăit intens participarea echipei lor naţionale la Cupa Mondială din 1998, desfăşurată în Franţa, pentru că mulţi considerau că un sport de echipă, în care grupul este cel mai important, este testul adevărat al spiritului unei ţări. Entuziasmul uriaş al oamenilor trebuie însă explicat şi prin faptul că, în anii '90, autorităţile de la Teheran au început să aibă o atitudine mai liberală în privinţa fotbalului, după aproximativ un deceniu în care au încercat să i se opună.

Fotbalul a ajuns în Iran la începutul secolului trecut, prin intermediul britanicilor care lucrau în şcoli misionare, în industria petrolului şi în armată. În 1920, a fost creată şi o federaţie, care avea ca scop popularizarea fotbalului printre iranieni. Până la jumătatea anilor '20, fotbalul devenise deja un simbol al modernizării ţării. Abia în 1945 însă Federaţia Iraniană de Fotbal a fost afiliată la FIFA, dar, în anii '50 şi '60, prim-planul a fost luat de rezultatele foarte bune obţinute la lupte.

Fotbalul avea să devină un adevărat fenomen sportiv în Iran în 1968. În acel an, naţionala iraniană a învins Israelul în finala Cupei Asiei. Trecuse doar un an de când israelienii câştigaseră Războiul de Şase Zile împotriva vecinilor săi arabi, iar succesul Iranului a fost privit mai puţin ca unul sportiv, şi mai mult ca unul religios.

Triumful din 1968 a fost repetat la următoarele două ediţii, în 1972 şi 1976, aceste victorii, alături de cea din 1974, de la Jocurile Asiatice, confirmând prima perioadă de aur a fotbalului iranian. Apogeul ei l-a reprezentat calificarea în premieră la Cupa Mondială, în 1978, unde naţionala Iranului a fost eliminată încă din prima fază, după două înfrângeri cu Olanda (0-3) şi Peru (1-4) şi o remiză cu Scoţia (1-1).

Participarea la Mondialul argentinian a fost cântecul de lebădă al acelei generaţii, pentru că, un an mai târziu, a avut loc revoluţia care l-a înlăturat de la putere pe ultimul şah, iar Iranul a devenit o republică islamică. Sportul nu se afla iniţial pe agenda revoluţionarilor, dar noii lideri de la Teheran nu priveau cu ochi buni fotbalul, pentru că entuziasmul pe care îl genera intra în contradicţie cu religia islamică. De asemenea, fotbalul era considerat un sport al vestului şi un mijloc prin care capitalismul, căruia Iranul i se opune, încearcă să se impună.

Astfel, noul regim a transformat multe stadioane în locuri de rugăciune, toate cluburile au fost naţionalizate, jucătorii nu mai aveau voie să poarte tricouri pe care să existe înscrisuri cu litere latine şi s-a apelat inclusiv la o propagandă puternică împotriva fotbalului, susţinându-se că problemele politice, economice şi culturale nu se pot rezolva prin sport, din cauza cheltuielilor mari care le presupunea. În aceste condiţii, naţionala Iranului a dispărut practic din lumea fotbalului în anii '80. Războiul cu Irak a făcut imposibilă participarea la preliminariile pentru Cupa Mondială, iar pe plan intern, efectele conflictului s-au făcut de asemenea simţite.

Cu toate acestea, încercarea de a interzice fotbalul nu a reuşit, pentru că acest lucru intra în conflict cu dorinţa oamenilor, pe sprijinul cărora regimul se baza pentru a putea rămâne la putere. În acest fel, liderii ţării s-au văzut nevoiţi să accepte că fotbalul a devenit cel mai popular sport în Iran şi au decis să se implice în dezvoltarea acestuia. Rezultatele nu au întârziat, iar în 1990, naţionala iraniană cucerea medalia de aur la Jocurile Asiei. Progresul s-a văzut şi la nivelul echipelor de club, Esteghlal (1991) şi Pas (1993) devenind campioane continentale.

Bazele pentru o nouă perioadă foarte bună a fotbalului iranian erau astfel puse.

O calificare dramatică

Cu liderii ţării întorcându-şi faţa către fotbal şi cu o generaţie de excepţie, din care făceau parte Ali Daei, Karim Bagheri sau Mehdi Mahdavikia, jucători care au avut cariere mai mult decât decente în Bundesliga, naţionala Iranului a ajuns la un pas de calificarea la Cupa Mondială din 1998, având nevoie de numai 3 puncte din ultimele trei partide ale preliminariilor, împotriva Arabiei Saudite, Qatarului şi Kuweitului. Inexplicabil, iranienii au obţinut un singur punct. Blocajul a continuat şi în jocul de baraj cu Japonia, pentru al treilea loc al Asiei la turneul final, pierdut cu 3-2 în prelungiri, după ce, cu un sfert de oră înainte de finalul timpului regulamentar, Iranul conducea cu 2-1.

Ultima şansă pentru prezenţa în Franţa era un alt baraj, tur-retur, împotriva Australiei, câştigătoarea incontestabilă a preliminariilor din Oceania. "Cangurii" plecau din postura de mari favoriţi. Aveau o echipă cu mulţi jucători care evoluau în Europa - Harry Kewell, Mark Viduka, Craig Moore, Mark Bosnich sau Stan Lazaridis -, iar pe bancă se afla fostul selecţioner al Angliei, Terry Venables, care avea un bilanţ perfect decât preluase echipa de la Antipozi: 12 meciuri, 12 victorii.

Meciul tur s-a disputat la Teheran, în faţa a peste 120.000 de spectatori. Australienii păreau să-şi respecte statutul de favoriţi şi au deschis repede scorul, prin Kewell, dar Azizi a marcat pentru gazde înainte de pauză, iar rezultatul s-a păstrat până la final. Un 1-1 care nu schimba prea mult situaţia, pentru că echipa lui Venables încă păstra prima şansă în returul de pe teren propriu.

Returul de la Melbourne a fost un asediu total la poarta iraniană, iar oaspeţii se puteau considera norocoşi cu faptul că, în minutul 48, scorul era doar 2-0 în favoarea Australiei. „Sincer, în acel moment, am crezut că vom câştiga cu 12-0”, şi-a amintit preşedintele Federaţiei Australiene de Fotbal din acea perioadă. Dar totul avea să se schimbe după ce un spectator a intrat pe teren şi, în stilul celebrului Jimmy Jump, s-a aruncat în plasa porţii iraniene, care s-a rupt. A urmat o pauză de câteva minute, care le-a permis jucătorilor iranieni să se adune, în timp ce australienii şi-au ieşit din ritm. Şi astfel, meciul s-a relansat. Bagheri a redus din diferenţă în minutul 71, iar patru minute mai târziu, Azizi, acelaşi care egalase şi în tur, a recidivat şi a înscris golul care trimitea Iranul la Cupa Mondială pentru prima oară după 20 de ani.
 


Egalul cât o victorie de la Melbourne a scos pe străzi zeci de mii de oameni, în Teheran şi în restul ţării. Liderii iranieni au sperat să ţină sub control sărbătoarea, dar nu s-au putut opune unui entuziasm general căruia i s-au alăturat inclusiv femeile, interzise pe stadioane, dar şi forţele de ordine, mobilizate special pentru a evita excesele.

În grupă cu marele duşman

„Mama tuturor partidelor”. Aceasta a fost reacţia preşedintelui federaţiei americane după tragerea la sorţi a grupelor de la turneul final. Se referea, evident, la duelul din grupa F, dintre Iran şi Statele Unite. În urma revoluţiei din 1979, relaţiile dintre cele două ţări au devenit tot mai ostile, iar meciul dintre ele era unul cu un grad ridicat de risc şi trebuia gestionat cu grijă.

Pentru puterea de la Teheran, o victorie împotriva americanilor era mult mai importantă decât o calificare în optimi, mai ales că aceasta era oricum improbabilă, în condiţiile în care celelalte echipe din grupă erau Germania şi Iugoslavia. Din acest motiv, antrenorul care stătuse pe bancă în barajul cu Australia, brazilianul Valdier Viera, a fost demis, considerându-se că nu avea un plan pentru pregătirea Cupei Mondiale. În locul său a fost instalat mult mai experimentatul Tomislav Ivic, un croat care le pregătise în trecut pe Ajax, Anderlecht, FC Porto, PSG, Atletico Madrid, Marseille sau Benfica. Dar nici el nu a ajuns în Franţa, fiind dat afară înaintea turneului final, după un eşec categoric, 1-7 cu Roma, într-un amical.

Pe 21 mai 1998, cu mai puţin de o lună înainte de primul meci de la Cupa Mondială, Jalal Talebi a fost angajat ca antrenor al echipei naţionale. Era al patrulea selecţioner al Iranului în şapte luni. Decizia a fost oarecum surprinzătoare, pentru că Talebi era rezident în Statele Unite, unde ajunsese cu 17 ani înainte. Doi dintre fiii săi mergeau la colegii americane, iar mezinul familiei, în vârstă de 17 ani, visa să joace fotbal pentru UCLA.

Talebi plecase din Iran la începutul anilor '80, după ce noul regim a redefinit societatea pe baza fundamentalismului islamic, iar fotbalul a fost practic abandonat. Familia lui a rămas în Statele Unite, în timp ce el a acceptat să meargă să antreneze în Emiratele Arabe Unite, Malaezia sau Indonezia, apoi şi-a găsit de lucru la două colegii din Nordul Californiei şi la Universitatea Stanford. Înainte de a-l înlocui pe Ivic, deţinuse funcţia de director tehnic al naţionalei.

„Nu sunt un politician, sunt un sportiv. Am venit aici pentru a arăta că nu sunt probleme între popoarele din cele două ţări”, spunea Talebi cu câteva zile înaintea marelui meci cu SUA. Iranul lăsase o impresie bună în meciul de debut cu Iugoslavia, deşi a fost învinsă cu 1-0. De cealaltă parte, americanii au pierdut jocul cu Germania (0-2), astfel că duelul direct era ultima şansă a ambelor echipe pentru a continua să spere la calificarea în turul următor.

Prima victorie a Iranului la Cupa Mondială

Eroul Iranului din barajul cu Australia, Khodadad Azizi, spunea în aprilie 1998 că „nu vom pierde meciul cu SUA. Familiile martirilor aşteaptă o victorie. Vom câştiga pentru ei”, iar cu câteva zile înaintea partidei declara că aceasta este „cea mai importantă din viaţa mea”. Nu toţi jucătorii iranieni priveau la fel întâlnirea cu americanii. „Nu avem nicio problemă cu ei, vrem să ne facem noi prieteni”, spunea mijlocaşul Alireza Mansourian.

Iranienii erau convinşi că pot câştiga meciul cu americanii, pentru că îl considerau cel mai accesibil dintre cele trei pe care le aveau de disputat în grupă. Un oficial al federaţiei iraniene, Abbas Torabian, anunţa că partida este aşteptată cu nerăbdare, „pentru că noi credem că putem învinge Statele Unite. Nu este un adversar foarte dificil”.

De cealaltă parte, americanii au refuzat orice fel de război psihologic şi s-au concentrat doar asupra meciului. „Nu ne pasă de implicaţiile politice. Cred că e mai important pentru ei decât pentru noi. Nu am auzit pe nimeni să spună «Hai să batem Iranul, să o facem pentru Bill Clinton!”, declarat mijlocaşul Tab Ramos.



Deşi au existat unele proteste la adresa regimului de la Teheran, venite din parte unei părţi a fanilor iranieni, meciul a fost lipsit de orice incidente. Înaintea partidei, jucătorii celor două echipe şi-au oferit unii altora cadouri şi flori şi au pozat împreună pentru presă. Jocul a fost intens şi agreabil. Americanii au avut două bare („A fost ca şi cum bara avea un magnet”, a spus selecţionerul american Steve Sampson), iar iranienii ar fi trebuit să primească un penalty, înainte ca Hamid Estili să deschidă scorul pentru asiatici, cu cinci minute înainte de pauză.

În repriza a doua, americanii au avut două ocazii bune de a egala, inclusiv o a treia bară, dar cei care au marcat au fost tot iranienii, prin Mehdi Mahdavikia, care a finalizat un contraatac în minutul 84. „Plângeam cu toţii”, şi-a amintit autorul golului, confirmând că, în ciuda declaraţiilor, meciul cu Statele Unite avea totuşi o încărcătură specială. Brian McBride a reuşit în cele din urmă să trimită mingea în poarta iraniană, cu trei minute înainte de final, dar era prea târziu. Statele Unite au pierdut şi erau eliminate de la Cupa Mondială.



Victoria, singura obţinută de o reprezentantă a Asiei la Cupa Mondială din 1998, nu le-a folosit prea mult iranienilor, care au ratat calificarea în optimi, după ce au pierdut în faţa Germaniei cu 2-0. Dar acel succes a readus lumea pe străzi şi a oferit din nou scene precum cele de după barajul cu Australia, cu oameni care beau alcool în public şi femei care au renunţat la vălul tradiţional. Mai important însă, Iranul şi-a anunţat revenirea în lumea bună a fotbalului, iar meciul de la Lyon a contribuit la un oarecare dezgheţ în relaţiile cu Statele Unite, lucru confirmat 18 luni mai târziu, când cele două naţionale au stat din nou faţă în faţă, într-un amical la Pasadena.

Este o mare victorie pentru Iran. Nu pentru că a fost obţinută împotriva Statelor Unite, ci pentru că a fost prima a Iranului la Cupa Mondială”, a spus Jalal Talebi, la finalul meciului istoric din 1998.

Biletul Zilei
Ponturi Pariuri
Case de Pariuri
sati