Pentru mulţi români, dorul de libertate a fost mai puternic decât frica de beciurile Securităţii. Unii şi-au riscat viaţa înotând în Dunărea, alţii au traversat graniţa pe jos, iar cei mai curajoşi au încercat să deturneze avioane. Doar un singur grup de români a reuşit să ajungă la Viena, în primăvara lui 1971, la bordul unui avion deturnat.
„Dacă ar fi s-o iau de la capăt, nu aş mai fugi din ţară“, îşi începe povestea Adalbert Moka, de 75 de ani, din Marghita, o localitate situată la 50 de kilometri de Oradea. El a condus grupul care a reuşit să deturneze un avion în perioada comunistă. „Aveam 32 de ani atunci, dar nu aş mai lua-o de la capăt. Am mai spus-o: era mai uşor să spargem o bancă decât să deturnăm un avion. Am avut mare noroc“, spune el.
Iniţial, tânărul a încercat să viziteze legal ţările occidentale, dar de fiecare dată i s-a refuzat eliberarea unui paşaport. S-a gândit la mai multe posibilităţi, printre care şi să treacă Dunărea înot, deşi era infirm, pierzându-şi un picior în urma unui accident cu tractorul, dar riscurile să-l prindă erau prea mari. S-a gândit apoi să se ascundă în tren, dar a realizat că nu exista colţ care să nu fie percheziţionat.
Când a văzut la televizor o ştire despre deturnarea unui avion, gândul nu i-a mai dat pace. „Ce-ar fi dacă mi-aş încerca şi eu norocul?“, s-a gândit el. Planurile de evadare din România au durat ceva timp, iar mulţi prieteni au renunţat pe parcurs, de teama că vor ajunge nu în lumea civilizată, ci în beciurile Securităţii. Tot zbuciumul lui din acea perioadă a fost relatat de Erika Faber în romanul „Aripi frânte“.
Continuarea, pe historia.ro.
