În urmă cu doar câteva zile, părea că Libanul
se transformă din nou ? pentru a câta oară? ? într-un câmp de luptă. Miliţiile
Hezbollah au reeditat vechile ostilităţi armate, de data aceasta din cauza
premierului Fouad Siniora, care tocmai a interzis un sistem de supraveghere a
telecomunicaţiilor utilizat de opoziţia şiită şi considerat un pericol pentru
securitatea statului. În plus, l-a demis pe directorul securităţii
aeroportului, prezentat ca un apropiat al partidului şiit. Liderul Hezbollah a
declarat imediat că, în ceea ce îl priveşte, planurile guvernului de a-i limita
influenţa nu reprezintă altceva decât o declaraţie de război. Aşa că a ridicat
armele.
VICTIMELE
RĂZBOIULUI
Pretextul şi scânteia confruntărilor sângeroase
s-au întrunit în greva generală organizată la începutul lunii de principalele
sindicate libaneze, cu sprijinul Hezbollah, ce avea ca scop principal majorarea
salariilor. Teoretic, era vorba de un protest paşnic. Practic, acesta a
degenerat cu concursul militanţilor de opoziţie conduşi de Hezbollah, care au
ridicat adevărate baricade de foc din cauciucuri: mai multe străzi, inclusiv
accesul spre aeroport, au fost blocate. Au urmat ? în centrul şi sudul
Beirutului - ciocniri armate între susţinătorii guvernului, în special suniţi,
şi facţiunile şiite. Totul pentru ca locuitorii capitalei să retrăiască
experienţe amare şi să se închidă în case. Un oraş paralizat, unde oamenii sunt
familiarizaţi cu sunetul focurilor de armă. Un oraş în care grenadele, armele
automate şi lansatoarele de rachete au prea des cuvântul.
În cursul ostilităţilor, au fost desfăşurate
forţe ale armatei, în special pe şoseaua care desparte capitala propriu-zisă de
suburbiile din sud,
predominant şiite. Pe de altă parte, în cartierele
în care suniţii şi şiiţi sunt vecini apropiaţi, armata a fost aproape
inexistentă. Cert este că, în numai o săptămână, ciocnirile dintre forţele pro
guvernamentale şi facţiunile aliate mişcării Hezbollah s-au soldat cu circa 80
de morţi.
Vineri, 9 mai, Hezbollahul preluase comanda în
vestul capitalei, după o serie de lupte violente cu forţele pro-guvernamentale.
Mai mult, militanţii şiiţi au înconjurat sediile a două televiziuni pro-guvernamentale,
Future TV şi al-Ekhbariya TV, ameninţând că le distrug dacă nu-şi încetează
transmisiunile. Nu este întâmplător că proprietarii celor două staţii poartă
numele Hariri, urmaşii fostului premier Rafik Hariri, asasinat în 2005. Fiul
lui, Saad Hariri, este astăzi liderul coaliţiei guvernamentale din Parlament.
Între timp, guvernul libanez a abandonat
măsurile restrictive impuse Hezbollah, acuzată că încearcă să submineze forţele
de ordine legitime ale Libanului. Până duminică, 11 mai, ciocnirile s-au extins
chiar şi la Tripoli, în nordul Libanului. În noaptea ce a urmat, forţele
Hezbollah au atacat versantul estic al Munţilor Choueif, considerat un fief al liderului
druzilor, Walid Jumblatt ? un susţinător al guvernului Siniora. Marţi,
comandanţii armatei anunţau că trupele lor ?vor stopa violenţele în limitele
legii?.
Miniştrii de externe ai Ligii Arabe, reuniţi
la Cairo (la cererea Arabiei Saudite şi Egiptului,
aliaţi ai guvernului libanez), au cerut încetarea imediată a
ostilităţilor în Liban. O delegaţie ministerială s-a deplasat la Beirut pentru
a media conflictul. Liga Arabă se străduieşte, în acelaşi timp, să obţină şi un
rezultat în privinţa alegerii preşedintelui libanez, problemă rămasă fără
rezolvare de luni de zile şi cauza crizei politice ce durează de 18 luni. Siria
nu a trimis reprezentanţi la Cairo, evitând criticile deschise atât faţă de
mişcarea şiită radicală, cât şi faţă de mult blamata influenţă a Siriei în
Liban.
Din păcate, rolul de mediator este tot ce îşi
poate asuma Liga Arabă: în cazul unui nou război civil în Liban, statele membre
nu pot decât să privească de pe margine. Cel puţin oficial.
Joi, 15 mai, negociatorii au anunţat că au
ajuns la un acord care să pună capăt luptelor. Premierul Qatarului, şeicul
Hamad al-Thani, a purtat discuţii separate cu toate părţile implicate: ?Vor fi
retrase toate persoanele înarmate din stradă, şoselele vor fi redeschise, la
fel ca şi portul şi aeroportul din Beirut. Armata e cea care va menţine
securitatea instituţiilor publice şi private?. Toate măsurile luate împotriva
miliţiilor şiite au fost anulate de guvernul lui Siniora, care a promis că a
dat curs cererilor armatei libaneze în acest sens şi că va susţine eforturile
mediatorilor Ligii Arabe consacrate soluţionării crizei politice în care se
zbate Libanul.
Susţinătorii Hezbollah din suburbiile
capitalei au sărbătorit cu tiruri de armă trase în aer. Anunţul nu este altceva
decât o înfrângere a guvernului anti-sirian şi a aliaţilor acestuia în faţa
organizaţiei şiite. Aceasta a deblocat aeroportul internaţional din Beirut şi a
pus capăt, cel puţin temporar, campaniei de nesupunere civilă.
ISTORIE
ŞI DIVERSITATE
Unii evrei care au luptat aici spun că Libanul
este mai frumos decât Israelul. În zilele noastre, această ţară recunoaşte
optsprezece comunităţi etnico-confesionale în mod oficial. Dintre aceştia, îi
putem enumera pe maroniţi, greco-ortodocşi, ortodocşi armeni, catolici armeni,
romano-catolici, protestanţi, druzi, şiiţi, suniţi etc. Cam 40% din populaţie
este creştină, cel mai mare procent într-o ţară arabă. La
baza formării acestei diversităţi stă fracţionarea timpurie a bisericii
creştine din răsărit şi a cultului islamic, persecuţiilor şi antagonismului
dintre diverse ramuri, izolarea geografică, dar şi numeroasele năvăliri şi
ocupaţii străine cunoscute de pământul Libanului în decursul vremurilor. La
Beirut, unde există un amalgam de populaţii, cartierele locuite de o anumită
comunitate se disting între ele.
Diversitatea confesională
musulmană îi cuprinde pe suniţi, şiiţi şi druzi. De şiiţi şi suniţi am auzit cu
toţii, dar puţini ştiu care sunt ideologiile care îi separă. Doctrina
comunităţii sunite (sunna = tradiţie) cuprinde
spusele şi gândurile lui Mahomed, dar şi toate amintirile şi mărturiile despre
profet ale contemporanilor săi, transmise din tată în fiu. În general, suniţii
trăiesc în marile oraşe de pe litoralul Mării Mediterane (Beirut, Saida,
Tripoli). Din comunitatea şiită fac parte partizanii sectanţi ai lui Ali, văr şi
ginere al profetului, ucis de adversari politici. Şiiţii consideră legitime exclusiv
amintirile lui Mahomed transmise direct prin membrii familiei sale. Comunitatea
şiită formează majoritatea populaţiei sărace a Libanului, locuind în sate
modeste, dispunând de proprietăţi modeste, iar o mare parte dintre ei sunt
simpli muncitori agricoli. S-au stabilit în câmpia Bekaa, sudul şi nordul
Libanului. În urma conflictelor din 2006 din sudul Libanului, mulţi dintre ei
s-au refugiat la periferiile Beirutului, unde trăiesc în condiţii vitrege.
Dintre aceste două
comunităţi, de-a lungul vremii, cei oprimaţi au fost îndeosebi şiiţii, iar
Hezbollah a apărut ca apărător al acestora, nu doar ca miliţie, dar şi ca
partid politic cu drepturi depline. Majoritatea abordărilor mass media asupra Hezbollah
se leagă de influenţa Siriei, care ar ţine frâiele mişcării în scopuri proprii,
ca susţinător şi ca membru fondator. De fapt, Hezbollah s-a născut în timpul
războiului civil, iar astăzi pare a fi mai legat de Iran. Totuşi, mişcarea a adus tensiuni în relaţia Siria - Iran tocmai pentru că are o
agendă proprie: la ultimele alegeri, nu a acceptat pe listele sale candidaţi
propuşi de Damasc. Siria oferă canale pentru transportul de arme iraniene spre
Hezbollah, dar influenţa sa în Liban are mai degrabă de-a face cu alt partid
şiit, Amal, şi cu clanurile şi familiile creştine ori sunnite prosiriene.
MĂCINAT DE RĂZBOI
În epoca modernă, Libanul a fost administrat
de Franţa, în numele Ligii Naţiunilor, între cele două războaie mondiale. În
1941, la 22 noiembrie, Libanul şi-a proclamat independenţa. Sistemul politico-administrativ avea şi continuă să aibă la
temelie un aşa-numit Pact Naţional ? o lege nescrisă - concluzionat
între creştinii maroniţi şi musulmanii suniţi la sfârşitul Mandatului francez.
Pactul reglementa proporţia participării
confesiunilor religioase la conducerea ţării: în Parlament, la şase creştini
reveneau cinci musulmani, şeful statului trebuia să fie creştin maronit, primul
ministru - musulman sunit, iar preşedintele parlamentului - musulman şiit. Sistemul
a funcţionat până în 1975, iar libanezii au construit o Elveţie a Orientului
Mijlociu, un exemplu de prosperitate.
1948
Din păcate însă, poziţia geografică strategică
i-a adus ghinion încă din primii ani ai independenţei. În 1948, Egiptul, Siria,
Iordania, Libanul, Arabia Saudită şi Irakul refuză să accepte împărţirea
Palestinei între un stat arab şi unul evreu şi invadează noul stat Israel cu
scopul de a-l distruge, declanşând astfel primul război arabo-israelian.
Coaliţia statelor arabe este înfrântă. Armistiţiul se încheie în aprilie 1949, iar
peste 100.000 de palestinieni se refugiază în Liban. Mulţi consideră că aceştia
sunt responsabili, în mare măsură, pentru conflictele interstatale, inclusiv
pentru războiul civil devastator dintre 1975 şi 1990.
Până în 1975, s-au refugiat în Liban peste
300.000 de palestinieni. De data aceasta, sunt conduşi de Organizaţia pentru
Eliberarea Palestinei, via Yasser Arafat, proaspăt izgoniţi din Iordania. Stabilindu-şi
cartierul general în sudul ţării, OEP controlează regiunea şi lansează atacuri
împotriva armatei israeliene, amplificând în acelaşi timp tensiunile deja
existente dintre diversele grupări religioase libaneze. Astfel izbucneşte războiul
civil între creştinii maroniţi şi musulmani. OEP sprijină miliţiile musulmane
sunite, în timp ce Israelul acordă sprijin creştinilor libanezi. În 1976, Liga
Arabă aprobă cererea Siriei de a interveni în Liban pentru a ?restaura pacea?,
şi 40.000 de soldaţi sirieni intră în teritoriu, oprind luptele pentru moment.
Vechea Fenicie, cu 4 milioane de locuitori, a
pierdut în 15 ani de război cel puţin 150.000 de vieţi omeneşti şi miliarde de
dolari. Evoluţia războiului a cunoscut cele mai ciudate situaţii: la început,
s-au bătut creştinii cu musulmanii, apoi creştinii între ei, dar nici
musulmanii nu s-au lăsat mai prejos. Lupta dintre suniti şi şiiţi continuă şi
astăzi. Cine a mai intrat în acest dans al morţii? Trupele arabe de
descurajare, armata israeliană, care a şi ocupat Libanul în două rânduri ? 1978
şi 1982 -, soldaţi sirieni, americani, francezi, britanici sub egida ONU etc.
Plus palestinieni, prezenţi în toate grupările.
În 1985, Israelul se retrăsese din majoritatea
teritoriului libanez, păstrând partea de sud a ţării, controlată prin
intermediul soldaţilor proprii şi a unei miliţii de supletivi libanezi, Armata
Libanului de Sud. Rezistenţa islamică a Hezbollah a preluat conducerea
operaţiunilor, chiar dacă şi alte contingente participau la lupta împotriva intrusului.
Pentru prima oară, partidul s-a implicat politic în apărarea şi reprezentarea
intereselor şiiţilor. Sudul Libanului a fost părăsit de soldaţii israelieni
abia în 2000.
În 1990, războiul civil a luat sfârşit, după
semnarea, în anul precedent, a acordurilor de la Ta?if, care reafirmau o
variantă a Pactului Naţional, acordând mai multă putere primului-ministru şi
crescând numărul miniştrilor musulmani din guvern. Raportul mandate ? populaţie
este puternic contestat, estimându-se că, la sfârşitul războiului, musulmanii
şiiţi reprezentau cel puţin o treime din populaţie. La primele alegeri, în
1992, multe dintre diferitele miliţii şi-au regăsit statutul de partid politic
şi au participat la alegeri.
Printre ele, şi Hezbollah, care intenţiona să
ia parte activ la sistemul politic, conservându-şi totuşi armele în scopul
continuării campaniei sale de guerilla împotriva ocupaţiei israeliene în sud,
aşa cum acordurile de la Ta?if autorizau. Hezbollah a obţinut opt locuri în
Parlament, transformându-se în cel mai important grup dintr-o adunare generală
de o sută douăcezi şi opt de locuri, aliaţii săi obţinând încă patru locuri. În
Liban, partidul are o reputaţie bună, fiind considerat chiar şi de către
oponenţi un partid ?curat şi competent?.
În 1993 şi 1996, au loc alte confruntări
armate între miliţiile Hezbollah şi armata israeliană, rezultatul însumând
numeroase distrugeri în infrastructura şi aşa slăbită şi alţi mii de refugiaţi.
În 2004, o rezoluţie ONU solicită retragerea trupelor siriene şi dezarmarea
miliţiilor. Siria refuză, dar după asasinarea
primului-ministru libanez Rafiq al-Hariri, în februarie 2005, trebuie să se
supună, ca urmare a presiunilor internaţionale şi a demonstraţiilor de amploare
din Liban. După retragerea siriană, poziţia Hezbollah a fost descrisă şi mai
intens ca pro-siriană. Se pare însă că retorica partidului a fost aleasă cu
grijă pentru a păstra impresia de pace şi bună înţelegere cu Siria, a cărei
retragere să nu conducă la ruperea legăturilor cu Libanul şi care să se
deruleze într-o atmosferă de gratitudine faţă de Siria.
În 2006, Hezbollahul
recurge din nou la soluţii extreme: răpeşte doi soldaţi israelieni şi propune
un schimb de prizonieri ? militari evrei contra câteva mii de militanţi
libanezi din închisorile israeliene. Premierul Ehud Olmert refuză şi trimite
armata să îşi recupereze camarazii. 900.000 de libanezi se refugiază, iar circa
750 de civili, din care o treime copii, sunt ucişi.
Criza politică actuală a dat primele semne
odată cu asasinarea lui Hariri, în februarie 2005. A urmat demisia celor cinci
ministri şiiţi - în noiembrie 2006 -, iar din noiembrie 2007, Libanul nu mai
are preşedinte: Émile Lahoud şi-a încheiat mandatul, iar un alt conducător nu a
putut fi ales de Parlament nici după 19 încercări. Între timp, Siria încearcă
din nou să îşi subordoneze Libanul, Iranul finanţează cu spor Hezbollahul, SUA
ţine cu dinţii de guvernul pro-occidental Siniora, cu speranţa că într-o zi va
planta şi aici o bază militară, în acest teritoriu atât de bine plasat.
Ella Moroiu, Antena3.ro
