x close

Presa înainte de Revoluție și după! Unii dintre jurnaliștii dinainte de '89 ne-au povestit cum era această meserie pe vremea lui Ceaușescu și ce s-a schimbat din '90

de Andreea Cigolea    |    25 Dec 2019   •   03:13
Presa înainte de Revoluție și după! Unii dintre jurnaliștii dinainte de '89 ne-au povestit cum era această meserie pe vremea lui Ceaușescu și ce s-a schimbat din '90  1102

Trecerea României la regimul comunist a avut o mare influență asupra presei, care a fost obligată să accepte și să promoveze un limbaj incompatibil cu societatea civilă și cu necesitățile sale de a se informa și de a cunoaște. În antiteză cu presa scrisă dinaintea regimului comunist, unii dintre jurnaliști s-au transformat în adevărați propagandiști ai ideilor noului regim și stilul lor de a scrie a devenit disimulat, mobilizator și în același timp fals.

Mass-media devenise unealta prin care regimul comunist îndoctrina societatea civilă cu ideile sale, îndepărtând aproape definitiv rolul lor de informare și de direcționare a opiniei publice și spre alte ideologii decât cea comunistă. Perioada de tranziție de la jurnalismul de obediență la cel de opoziție a întâmpinat obstacole dintre cele mai variate, începând cu cele de natură tehnologică, până la cele de mentalitate, care au fost greu de îndepărtat.

Aflată sub presiunea continuă a lui Nicolae Ceaușescu presa românească a devenit prizoniera discursului izolaționist. S-au promovat emisiunile cultural-artistice autohtone și s-a practicat cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu pe toate canalele media. Acest cult nu s-a realizat doar prin intermediul materialelor culturale de presă, ziarele și emisiunile de radio-tv prezentau pe larg vizitele interne și externe efectuate de cuplul prezidential, cuvântările lui Ceaușescu erau transmise integral, iar personalități marcante ale țării îl lăudau pe conducătorul iubit prin intermediul mass-media. Ideologia era prezentă chiar și în publicațiile tehnice sau presa pentru copii. Gazetarii foloseau citate din Nicolae Ceaușescu în toate articolele lor. Deși țara era confruntată cu o criză economică din ce în ce mai gravă, mass-media prezenta în diferite moduri superioritatea economiei românești și încerca să ascundă efectele crizei, ferindu-se să folosească cuvinte care puteau declanșa atitudini ostile cum ar fi: întuneric, foame, frig, bătrân, babe, moș, cuvinte care erau considerate aluzii la vârsta cuplului prezidențial.

Cel mai afectat sector al mass-media era însă radio-televiziunea. Aici cenzorii erau în numărul cel mai mare. Dacă Televiziunea Română transmitea din anul 1959 un număr de 81 de ore pe săptămână, după anii ’80, se ajunsese la doar 14-30 de ore săptămânal. În grila programelor aproape toate emisiunile erau politice și patriotice, fapt care pune în evidență că mesajul transmis era de fapt propagandă comunistă. Din fericire, realizatorii emisiunilor de divertisment erau adevărați profesioniști care știau să folosească timpul disponibil pentru difuzarea unor spectacole de teatru, emisiuni culturale și filme artistice, care erau urmărite cu multă plăcere de către telespectatori.

Revoluția din 1989 a fost pentru mass-media un moment extrem de important ce a constat în transmiterea primelor informații necenzurate și neconformiste. Prăbușirea regimului comunist a însemnat eliberarea presei de presiunile impuse de regimul comunist, favorizând trecerea de la un sistem centralizat la unul liber.

Un rol important în acea perioadă l-a avut Televiziunea Română care a transmis în direct ultimul discurs al lui Nicolae Ceaușescu și a surprins aproape toate momentele importante ale Revoluției. Telespectatorii priveau cu entuziasm și uimire la televizor instaurarea cu greu a democrației.

În timpul Revoluției, TVR-ul și a schimbat numele în ”Televiziunea Română Liberă”, dar a rămas un instrument de propagandă folosit de Frontul Salvării Naționale care era alcătuit în majoritate de comuniști reformați. Am stat de vorbă cu o parte dintre jurnaliștii acelei perioade și am aflat, prin ochii lor, cum era de fapt presa înainte de 1989, dar și imediat după. Unii dintre ei au rămas jurnaliști și astăzi, în timp ce alții s-au reprofilat.

Jurnalistul Dan Constantin - fost redactor șef al cotidianului ”Jurnalul Național”

Cum e mai bine? Atunci sau atunci? Sunt multe plusuri care pleacă din libertatea de expresie, aparent garantată. Apoi există o gamă mai largă de optiuni in presă, s-au restrâns titlurile în presa scrisă dar sunt compensate de online și televiziuni. Meseria în presă, în funcțiile de execuție este prost plătită, iar unii ziariști fac ”ciubucuri”. Adică își folosesc pozitia pentru a face reclamă mascată sau intră în combinații pentru a susține diferite interese. A scăzut interesul ziaristului pentru contactul direct cu oamenii, informația este difuzară de instituții. Documentarea este superficială, nu se mai caută mai multe surse, se copiază subiectele de la o publicație la alta sau de televiziuni. Parcă o minte nevăzută face sumarul televiziunilor în fiecare zi, posturile având aceleasi subiecte. Observ și o lipsă ingrijorătoare de cultură generală în presă. Articolele sunt scrise neglijent, cu greșeli de gramatică sau lipsite de logică. La tv și radio se fac frecvent greșeli de exprimare, unele cuvinte sau expresii sunt folosite greșit sau fără sens. Testul Pisa ar fi o catastrofă dacă s-ar da în redacții.

Ziarele pe print sunt în scădere în Romania pentru că informația este ,,la liber” pe internet și nu și-au adaptat conținutul fată de concurenta cu tv și net. Rețeaua de distribuție a fost distrusă cred deliberat și ziarele nu mai pot ajunge fizic la cititori. Nici poșta nu mai preia abonamente în multe zone. Printul ar trebui să ofere anchete, comentarii, analize profesionale pentru a  fi interesantă pentru cititori. Altfel, e bine!

Înainte de Revoluție, cotidienele centrale erau Scânteia, România Liberă, Scânteia Tineretului. Toate ziarele se tipăreau în Casa Scânteii. Aici erau si redacțiile.

Săptămânalele erau de mai mare interes si căutare, fiind cu un conținut mai divers si mai puțin ”ortodox”. Flacăra - seria lui Adrian Păunescu - avea conținutul cel mai bun-anchete, reportaje.  Revista Lumea - conținut politica externă - era o sursă de informații căutată, bine redactată.

Cenzura se desființase la sfârșitul anilor 1970, dar funcționa autocenzura. 

După cutremurul din 77 și criza economică în care intrase și România, conținutul ziarelor era și mai sec. Cultul personalității lui Ceaușescu s-a accentuat până la sufocare. Au dispărut chiar și rubricile de fapt divers Tematica era concentrată pe zona articolelor economice și de propagandă, se urmărea educarea pentru ”omul nou”. În fiecare județ apăra și un ziar local.

 Ziarul Capitalei era Informația Bucureștiului, apărea la prânz și se distribuia cu vânzători volanțanți. A fost primul ziar al revolutiei, titlul a fost schimbat în Libertatea. A apărut în 22 decembrue la ora 14.40 când nu se știa nimic despre Ceaușescu.

Jurnalistul Ion Cristoiu - director Evenimentul Zilei

Presa înainte de Revoluție era un combinat care producea zilnic simple adieri, și acelea inutile. Altfel spus o mașinărie alcătuită din profesioniști (Ferească Dumnezeu de ceea ce azi se cheamă fake news-uri, impropriu, deoarece nu orice știre falsă e fake news, pentru asta e nevoie de rostogolire profesionistă), obligată să publice mari cantități de clișee.

Erau titluri uriașe, patronând pagini întregi, cu binecunoscutele sintagme: Fiu iubit, Conducător înțelept, genială, măreață. Treceam la vremea respectivă, cum trec și astăzi, drept cel mai bun dătător de titluri din presă. Pentru titlurile plantate zilnic (la un moment dat tributul plătit clișeelor era zilnic) nu era nevoie de talent, cultură, fantezie. Le putea da oricine, chiar și un lucrător cu sapa. La fel era și cu textele despre Nicolae Ceaușescu.

Prin comparație cu Cultul personalității lui Carol al II-lea, cel al lui Nicolae Ceaușescu era jalnic. Să fi vrut să scrii sincer despre Nicolae Ceaușescu și tot n-ai fi reușit, deoarece ai fi fost blocat de cenzură. Despre Nicolae Ceaușescu se putea scrie doar ca despre o Abstracțiune. N-avea viață omenească nu de cântat, dar nici măcar de scris, nu era disponibil decât clișeelor. Doamne ferește să scrii că duce o viață austeră, ceea ce era adevărat! Doar câțiva, precum Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor își îngăduiau să-l abordeze cât de cît mai publicistic.

Cu toate acestea, în toate redacțiile era atotputernic profesionalismul. Cel puțin la publicațiile conduse de mine – Viața studențească, Amfiteatru, SLAST, Teatrul – angajările se făceau doar din rândurile celor care colaboraseră strălucit până atunci. Profesionalismul își spunea cuvântul și în ierarhia din redacție. Cei cu papagalul, altfel spus, cei care vorbeau mult și bine la ședințele de partid, dar nu străluceau ca ziariști, erau disprețuiți nu numai de redactori, dar de șefi, ca mine.

La Scânteia tineretului răspundeam ca adjunct de sectoarele care dădeau materialele de citit ale ziarului: Cultură, eseu, morală, reportaj. Așa se explică faptul că Scânteia tineretului a publicat în 1982, în premieră absolută după instaurarea comunismului la noi, pe prima pagină, două reportaje de răsunet: Unul despre viața în închisorile din RSR și altul despre prostituatele de la Inter. Autor era nimeni altul decât Cornel Nistorescu, cel mai mare reporter la nostru de la Geo Bogza încoace, șeful Secției Reportaj a ziarului.

Aveam două ședințe de sumar pe zi, la care participau redactorul șef, adjuncții, secretarul general de redacție și responsabilul de număr, fie șef de secțe, fie redactor șef adjunct: Una la 9 dimineața și alta la 14. De regulă vizitele lui Nicolae Ceaușescu erau anunțate de dimineața, de Agerpres, agenția care ne dădea știrile și reportajele oficiale. Paginile dedicate vizitei sau dacă era o ședință de Comitet Politic Executiv cele care reproduceau cuvîntările lui Ceaușescu se știau de la prima ședință de sumar. Ca să le facem loc, trebuia să lăsăm deoparte paginile cărora le venise rîndul să apară. De regulă, cele de Cultură, de Reportaj, adică paginile de care răspundeam eu. Nici nu vă imaginați ce jale era în secțiile de care răspundeam!

Chiar și dacă era vorba de un reportaj de pe un șantier de muncă voluntară a tineretului și nu de relatarea amănunțită a unei crime, ca azi, autorul din secțiile mele murea să-l vadă publicat. Patima publicării ține de profesionalism. Gazetarul nu scrie pentru salariu, ci pentru publicul cititor. În presa vremii mele se cerea un talent uriaș de jurnalist, mai ales în materie de scriitură. Nimic mai simplu azi să scrii despre o crimă, despre un viol. Subiectul are în sine o cotă uriașă de interes. Nu-ți trebuie, pentru a-l trata talent, ba chiar nici gramatică. Jurnaliștii din presa comunistă puneau la bătaie un talent de proporții pentru a face cît de cît de citit un reportaj de la un combinat de utilaj greu. Presa de azi beneficiază de atotputernicia libertății de gîndire. Dar azi sînt mulți jurnaliști, care, la angajare, se interesează de program. De parcă poate fi cineva jurnalist doar în orele de program!

Avocatul Sergiu Andon - fost redactor revista Flacăra, Scânteia și fost redactor-șef adjunct la ziarul Adevărul

Presa înainte de Revoluție era diferită, în funcție de tematică: · știrile politice erau șabloane în care se schimba data evenimentului. Metoda copy-paste s-a descoperit atunci, înainte de a fi posibilă tehnic. La întâlnirile dintre Ceaușescu și alți lideri din țările comuniste interesa temperatura relațiilor. Din asta se deducea cât suntem cu sovieticii și cât cochetăm cu Occidentul.

Erau 3 formule stereotipe: Întâlnirea a decurs într-o atmosferă caldă, tovărășească însemna că e de rău (ursul sovietic ne strânge iar în brațe);  într-o atmosferă prietenească însemna că nu s-au înțeles; cea mai așteptată formulă de către cititori era: Întâlnirea a decurs într-o atmosferă sinceră ceea ce sugera că s-au păruit.  Spațiile cele mai largi erau alocate vizitelor lui Ceaușescu în țară și străinătate. Nu lipseau nici în concedii (de la Predeal sau de la Neptun efectua cel puțin săptămânal o vizită de lucru în împrejurimi). Fluviile de text erau constituite din platitudini repetate după formula C.S.M.D. Ce- se-me-de însemna în argoul profesional cum s-a mai dat. Contau titlurile (pe 5 sau 7 coloane de pagină format mare) dar mai ales fotografiile copios retușate.

Exista o filieră unică de selecție, retușare și difuzare a pozelor pentru întreaga presă centrală și locală. Prin retușare se cosmetizau chipurile celor doi conducători, se eliminau cutele nedorite ale îmbrăcăminții, se eliminau agenții de pază sau expresiile considerate nepotrivite (prea posomorâte sau prea amuzate). Uneori se eliminau și personaje politice de vârf ceea ce anunța căderea lor în dizgrație sau, dimpotrivă, ascensiunea lor. ·

Cea mai grețoasă era zona materialelor ditirambice : omagii, telegrame de felicitare și adeziune, relatări biografice, poezii. E bine să se știe că nu era obligatoriu să te înscri în această competiție. Îmbulzeala lingușitorilor era atât de mare, încât puteai să-ți vezi de alte treburi. Din pespectiva cititorilor, cea mai mare reușită era să ai suficiente pile ( cunoștințe sus puse) ca să obții aprobări pentru abonamentul la Pif, revistă franțuzească pentru copii.

După Revoluție, evident presa s-a schimbat în bine prin libertatea de exprimare, lipsa de timorare, inclusiv ca autocenzură, proptitudinea față de momentul evenimentului, competitivitatea. Dar și în rău: indiferența față de adevăr, goana după frivolitate, restrângerea bagajului lingvistic și a cunoștințelor profesionale.

Petre Mihai Băcanu - fost director executiv al ziarului România liberă

Am apucat în presă perioada 1959-1988. A existat doar un scurt dezgheț – 1968-1971. Apoi presa a fost marcată de control și cenzurp. I-am zis odată unui cenzor: mai bine faceți o listă doar cu ceea ce avem voie să scriem, nu cărțulia asta cu ce n-avem voie. Cred că 50% dintre jurnaliștii acestei epoci au slujit regimul cu convingere. Violența și anacronica propagandă se manifesta chiar și in numeroasele publicații pentru copii, unde absurdul acaparase mințile celor mici. În toți acești ani de “bucurie și lumină” revista “Cutezatorii” pervertea mințile tinere cu sloganul “Tot înainte!” și-l proslavea pe “luptătorul energic și neobosit”.

Am avut norocul să mă ocup de zone mai puțin expuse propagandei de partid: știri diverse, reportaje și investigații. Acestea din urmă necesitau însă o documentare serioasă. (Acum, cel mai adesea se fac de pe internet). Acest gen de materiale de presă reprezenta cam 5% din peisajul unui ziar. Transformarea presei la Revoluție a fost abruptă: “Geniul Carpatilor”, “Farul călăuzitor” din 22 decembrie 1989 a devenit, în aceleași ziare, în 23 decembrie 1989 – “odiosul dictator”, iar “savanta de renume mondial” – “sinistra soție”. Doar în 24 de ore. În anii ‘90 s-a făcut presa adevărată. Ne-am luat dreptul de a vorbi deschis. Libertatea de expresie a fost singura libertate reală. Informație curată, nefiltrată. S-au format multi jurnaliști de valoare. Când a apărut criza presei aceștia au dispărut. Cei mai mulți au revenit la calificările inițiale. 

Acum presa nu mai este obiectivă, ci înveninată, s-a intensificat agresiunea verbală. Standardele editoriale au fost coborâte. Sunt convins că stirea cu găina care a născut pui vii a fost crezută de mulți. Apoi a proliferat și fonfleul, adică știrea exagerată. În final a supraviețuit presa tabloidă. Și fetișul gazetăresc. Cel mai bine se vând sexul, obscenitățile, înjurăturile. Și unele televiziuni au căzut în capcana otevizării. Manipularea este în creștere, de aici și atâtea fake news. Din câinele de pază al democrației presa tinde să devină inamicul democrației. Presa scrisă își va reveni (deși acum i se cântă prohodul) așa cum își revine și cartea (se practică cu succes metoda ziare vândute cu cărți). Își va reveni și din momentul în care televiziunile nu vor mai face ce ar trebui să facă presa scrisă: detalierea știrii.

Jurnalistul Horia Alexandrescu - moderator al mai multor emisiuni de televiziune, preşedinte al Fundaţiei Române pentru Jurnalism, fondator Curierul Național și Cronica Română

Înainte de ’89, când presa se afla sub controlul total al PCR (Secția de presă a C.C. al P.C.R.), accesul în media era controlat, restrictiv și condiționat la angajare de obligativitatea studiilor superioare, dar și de calitățile profesionale dovedite anterior. Era, aşadar, o selecție cvasi- permanentă, din presa studențească, locală și centrală, din lumea culturală, unde erau vizați tinerii scriitori, ca și cei din rândurile celor cu aptitudini, afirmați în cenacluri literare și/sau științifice.

Ucenicia în redacții dura câțiva ani, cu specializare strictă pe domenii, pornind de la nivelul de redactor, continuând cu cel de redactor principal, apoi șef de rubrică, șef de secție șamd. Stăpânirea perfectă a limbii române era, evident, sfântă! La un moment dat, prin anii ’70, toată presa română a trebuit să treacă prin fața unei Comisii de atestare profesională, care elibera (sau nu!) o “Carte de ziarist”, pe care eu am obținut-o în 1977, după circa nouă ani de la debutul în presa universitară. Ziarele centrale aveau tiraje imense în comparație cu cele infime de azi, presa fiind subvenționată integral de stat, ca și difuzarea lor, în condițiile în care publicitatea era inexistentă. În absența calculatoarelor, până în ’89 și chiar după foloseam mașinile de scris, iar în lipsa Internetului, aveam...telexul, pe care soseau fluxurile de la Agerpres, dar și (cenzurat) cele de la France Press și Reuters.

Prioritate aveau întotdeauna informațiile politice, care ocupau obligatoriu prima pagină și cam 40 la sută din restul gazetei. Dintr-un cotidian “generalist” nu lipseau niciodată pagina de politică externă, cea destinată industriei/agriculturii, cea de cultură și pagina sau (doar) rubrica de sport. Erau prezente frecvent reportajele, corespondențele din țară, interviurile cu personalități, dar se strecurau din când în când și informaţii din zona faptului divers, legate cel mai adesea de incidentele rutiere. Exista, evident, cenzură, dar funcţiona şi...autocenzura, de vreme ce a scrie despre lipsa alimentelor, a căldurii și a dreptului la liberă exprimare ar fi echivalat cu o condamnare. Şi, oricum, un asemenea text nu ajungea să vadă lumina tiparului! Strict la nivelul breslei însă, presa de dinainte de decembrie ’89 a fost formată majoritar din profesioniști ai condeiului, în condițiile date. 

În anii care au urmat, presa și-a probat din plin potențialul real și calitatea profesională, jucând un rol important în eforturile de instaurare a democrației în societatea post-decembristă. Noile publicații au explodat și și cele înnoite s-au impus rapid- înființate și conduse de gazetari afirmați înainte de 89 , care au devenit purtătorii de drapel ai breslei (Ion Cristoiu, Octavian Paler, Petre Mihai Băcanu, Cornel Nistorescu, Sorin Roșca Stănescu etc), iar apariția SOTI și mai ales a ProTV au adus și boom-ul televiziunilor. Știrile de larg interes au devenit posibile și prioritare, s-a relansat presa de investigație din perioada interbelică, iar mulțimea publicațiilor și tirajele spectaculoase au confirmat interesul și foamea zilnică de noutăți a publicului.

Mulțimea noilor publicații, a televiziunilor și radiourilor a impus și sporirea vertiginoasă a numărului de ziariști, cel mai adesea studenți în primii ani de facultate, entuziaști, dar obligați să învețe din mers abc-urile meseriei. Nu puțini au reușit să se și impună, dar a fost loc și pentru cei cu o cultură precară și, mai grav, cu serioase lacune chiar la limba română. A urmat, inevitabil, curba descendentă a mass media, amplificată și grăbită de revoluția Internetului, de documentarea de pe Google și de socializările pe Yahoo, Facebook, Instagram, WhatsApp etc. Iar dacă informațiile s-au mutat mai mult pe net, au proliferat și blogurile, și agențiile de știri, presa pe print ajungând astăzi în pragul colapsului, muribundă de-a dreptul. 

Deci, în timp ce ziarele mor, iar multe dintre televiziuni și stații radio nu se simt nici ele prea bine, presa de pe net a făcut să explodeze și fenomenul fake-news, generat nu numai de senzaționalism, ci și de intoxicările deliberate ale opiniei publice. Este pericolul cel mai mare al credibilității presei și este, după părerea mea, nivelul cel mai de jos la care au ajuns unele medii de informare. Pentru profesia de jurnalist însă poate însemna sfârșitul, cum se și întâmplă cu mereu mai mulți gazetari care, considerând că meseria (lor) e pe cale de dispariție, își caută refugiul în alte domenii, cu predilecție în politică! 

Răzvan Mitroi, FRF - fost jurnalist Adevărul

E greu și inabil să compari presa de dinainte de Revoluție cu cea de după. Înainte de Revoluție, presa era un instrument de propagandă instituționalizat și doar arareori permitea dezvoltarea unor talente jurnalistice. Acestea se manifestau în special în zonele periferice ale presei - cea de cultură, de sport, cea studențească sau cea dedicată științelor. Am lucrat în presa studențească și este o experiență pe care nu o regret deloc. Deși nu avea vreun impact în societate, ci era o revistă ce se adresa doar studenților politehniști, am văzut nemijlocit cum funcționa cenzura. Nicio pagină de manuscris nu era culeasă la lynotip fără a avea două semnături esențiale pe ea de la partid – centrul universitar și cel municipal.

Apoi am avut experiența materialelor respinse pentru că nu aveau ”angajament” sau nu se încadrau în valorile societății multilateral dezvoltate. Și totuși, produsul final reușea să le dea studenților ”doza” de libertate pe care altfel nu și-o permiteau. Citirea printre rânduri era un exercițiu practicat cu fervoare, la fel ca replicile cu dublu sens din teatre sau din programele brigăzilor artistice ale facultăților. După revoluție, presa s-a dezvoltat cu o sălbăticie explodată din reprimarea exprimării libere timp de 45 de ani. Primii ani ’90 am trăit o junglă a presei, în care vegetația luxuriantă acoperea încercările de jurnalism autentic, în care nu existau reguli, principii sau instanțe ale media. Jurnalismul s-a împletit cu politicul și au apărut trusturile românești de presă care au acaparat societatea. În fine o a treia fază a presei post revoluționare a apărut o dată cu intrarea în era tehnologiei digitale.

Principala provocare a zilelor noastre este mutarea responsabiltății verificării și răspândirii informației de la instituțiile specializate (adică presa) la consumatorul de informație. Presa își pierde tot mai mult valoarea de întrebuințare dată cîndva de societate, nu-și mai instruiește aspiranții-ziariști pentru funcțiunile de bază ale presei și se retrage pentru supraviețuire în vehicul de entertainment.

Profesor Bogdan Ficeac - fost redactor-șef la România liberă

Inainte de revolutie, presa era riguros și total controlată de regimul comunist. Cenzura stabilea clar ce trebuie sa știe poporul si ce nu trebuie să stie. Exista o singură sursă de informație, cea oficială, iar cotidianele, săptamanalele, revistele etc., desi păreau să reprezinte o diversitate jurnalistică, urmau fără nici un fel de abateri aceeasi linie; cea dedicată impunerii ideologiei comuniste și formarii omului nou, soldat credincios al partidului. Jurnalistii aveau o libertate limitată de miscare, dictată de canoanele ideologice. După revolutie, presa a explodat. A fost un deceniu de veritabil entuziasm romantic al libertătii de exprimare. Hărtia era ieftina, ziaristilor cu experientă li s-au adăugat numeroși jurnalisti tineri, au apărut o multime publicatii noi. Presa a fost poate primul sector privatizat rapid si fără interese ascunse. Era total dedicată dorintei de a fi cainele de pază al democratiei. 

A fost un deceniu de romantism revolutionar și în presă. Sau, altfel spus, presa si-a luat și ea ratia de libertate. Treptat romantismul a fost inlocuit de pragmatism și presa a devenit foarte atractivă pentru grupurile de interese politice si economice. Ea putea fi utilizată ca instrument de presiune asupra decidenților politici, ca vector major de influentare a maselor, sau ca scut de protecție față de justiție. Unele entități de presă au rezistat, altele au capitulat sau au dispărut. Viitorul presei românești? Același ca și al țării. Multă speranță, dar și multă incertitudine

Jurnalistul Răzvan Dumitrescu - realizator Antena 3

Televiziunea Româna, un singur canal, doua ore pe zi la un moment dat. Nicolae Ceausescu, cultul personalitatii la extrem! Control absolut. Imediat dupa Revolutie a existat o presiune publica constanta pentru o televiziune independenta. TVR a pastrat refelexele dobandite inainte de 1989 mai ales cand era vorba despre evenimente majore defavorabile puterii politice de atunci. Ca o pata de culoare, in timpul emisiunilor informative sau pe perioada in care se difuzau dezbateri, era pregatita o camera care statea focalizata pe un aranjament floral si cand ceva nu convenea, se auzea din regie comanda „taiati, bagati flori” !

Dupa Revolutie: explozie de diversitate! Zeci de cotidiene si saptamanale. Intr-o prima faza s-a dezvoltat exploziv presa scrisa. Apoi,incepand cu decembrie 1991 apare primul post independent de televiziune, SOTI, la care am lucrat. Emitea pe canalul 2 al TVR, dupa ora 23:00 cand inceta emisia  TVR 2. 

S-a constituit ca alternativa la postul public si trebuie spus ca SOTI a fost nu doar pimul post independent de televiziune din Romania ci primul post independent de televiziune din Europa de Est. Rolul determinant in infiintarea si sustinerea acestuia l-a avut International Media Fund  cu sediul la Washington.

Daca SOTI a fost inceputul televiziunii independente in Romania, radiourile s-au miscat mai repede. In februarie 1990 incepea emisia Radio Contact care apoi s-a extins treptat in tara. Dupã ce și-a creat o reputație în București, Radio Contact a continuat expansiunea în alte mari orașe. 

Schimbarea din acest punct de vedere era evidenta. Nimic din ceea ce s-a intamplat in presa dupa 1990 nu poate fi comparat cu perioada de dinainte de Revolutie. Dar, dupa explozia de dupa 1990 a urmat inceputul declinului presei scrise si asta se poate observa mai clar dupa 2000. 

Radiourile dupa 1990. Cele private orientate mai mult catre formate de tip adult contemporary, muzica si scurte  buletine de stiri din ora in ora. Cu emisiuni de dezbatere in special seara dupa 22:00.

Televiziuni comerciale care la inceput au pus accentul intr-o masura apreciabila pe publicistica, dupa care in ani acasta componenta s-a diminuat constant  in favoarea divertismentului si show-ului.  

Au aparut televiziunile de nisa precum cele de stiri unde s-a mutat publicistica pe cale de disparitie in formatele generaliste.

Ovidiu Ioanițoaia - jurnalist sportiv și prezentator TV

Eu am lucrat înainte de Revoluție 14 ani la revista Flacăra și 8 ani la Sportul. La Flacăra, revistă săptămânală, mă ocupam de departamentul Știință. La fiecare material aveam nevoie de aprobarea consiliului național de știință politică. Toate publicațiile erau extrem de controlate. La Sportul cele mai verificate erau materialele scrise după meciurile dintre unguri și ruși. Nu scriam despre sporturi capitaliste, însă eram încurajați să promovăm sporturile de masă. Nu se vorbea deloc despre modele. Se crease deja o autocenzură. Știai clar ce aveai voie să scrii și ce nu, așa că nu prea riscai. Ca jurnalist, mureai de foame în perioada aia dacă te dădeau afară. Știrile se verificau mereu, nu scăpa vreuna necitită. Aria era oricum destul de restrânsă, chiar și când vorbim de subiecte.

După Revoluție totul s-a schimbat, bineînteles și în presă. Există acum o libertate, din punctul meu de vedere exagerată. Internetul și televiziunea au sugrumat presa scrisă și cenzura a fost oficial desființată. Mi se pare că acum libertatea nu este corect interpretată. Eu sunt profesor la Universitatea Media și pot să vă spun că nivelul jurnaliștilor a scăzut mult. Înainte școala era serioasă, nu ajungeam așa imediat jurnalist. Acum nu mai e așa, parcă oricine poate să fie ziarist. Sau măcar crede că poate. Acum e mai multă libertate și mai puțină rigoare. Forța presei scade pe zi ce trece și crește în schimb TV-ul și internetul. 

Parterneri
Parterneri
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu, multumesc Accept
sati