Cantacuziniştii sunt cei care au luptat, de-a lungul anilor, pentru ca institutul să rămână deschis. Acum, mai sunt doar 600 de cercetători. Înainte de 89, erau peste 1400. Anii grei i-au determinat pe mulţi să plece.
Cei care au rămas însă sunt hotărâţi să meargă până la capăt. Luptă pentru sănătatea noastră, a românilor. Muncesc pe bani puţini dar o fac cu pasiune. Sunt revoltaţi, sunt furioşi, sunt trişi pentru că nu au nicio putere să schimbe lucrurile. Privesc cum institutul Cantacuzino se scufundă. Ei sunt cantacuziniştii, cei care, ani la rând, au încercat din răsputeri să repornească mecanismele singurului institut de seruri şi vaccinuri din ţară. Acum simt că s-au luptat cu morile de vânt.
Maria Damian, şef al Laboratorului de biologie moleculară:
"Am terminat Facultatea de Biologie şi de câte ori treceam pe lângă Institut mă gândeam: Oare voi ajunge vreodată să lucrez la institut?!"
A ajuns, şi mai mult decât atât, a pus bazele laboratorului de biologie moleculară. La puţin timp după ce a a devenit cantacuzinistă, Maria Damian a plecat într-un schimb de experienţă în Franţa, la Institutul Pasteur. De acolo s-a întors cu aparatură şi cunoştiinţe noi. Astfel, cu ajutorul colegilor, de-a lungul anilor, a dotat laboratorul cu aparatură de ultimă generaţie. Priveşte cu nostalgie spre trecut. Ar fi putut să rămână în Franţa, ar fi putut să plece de la Cantacuzino de sute de ori. Nu a făcut-o pentru că mereu a sperat că va fi mai bine.
Că se poate, că o mână de oameni pasionaţi pot scoate din impas Institutul, a vrut să demonstreze şi Doris Ionescu. A avansat repede pe scara ierarhică.
"Eu lucrez din 2002 când am venit ca rezidentă, în anul 2008 am fot numit medic specialist, iar din 2010 sunt şefa laboratorului de analize medicale. Am fost plecată trei ani la Bruxeles şi am lucrat ca voluntar pentru crucea roşie americană, în clinica forţelor Nato" spune Doris.
Nu a rămas printre străini. Locul unde s-a format ca profesionist îi era mult prea drag. S-a întors să lupte alături de colegii ei pentru salvarea institutului.
"Sufletul meu, într-un fel, a fost aici şi de asta m-am şi întors în institut pentru că am simţit o atracţie de a mă întoarce în colectivul de unde am plecat în 2005. Oamenii cu care lucrez sunt nişte oameni deosebiţi. Colectivul cu care lucrez a trecut de foarte multe ori prin situaţii limită, şi de fiecare dată s-a găsit soluţia necesară problemei respective" afirmă aceasta.
Ani de zile, Viorel Alexandrescu a căutat soluţii pentru a scoate din impas Institutul. Una dintre perioade dificile a fost pandemia AH1N1. Îşi aminteşte exact cum s-au întâmplat lucrurile. Cum institutul a început să producă vaccinul şi l-a obţinut în timp recurd. Cum producţia a fost întreruptă, cum românii au respins serul, cum, din cele trei milioane de doze s-au folosit puţin peste un milion 700.
De-a lungul celor 35 de ani petrecuţi la Institut a trăi multe, a văzut multe şi a auzit multe. Iar acum, e convins că lucrurile se vor rezolva.
E adevărat că la români speranţa moare ultima. Ştefan Nicolae este unul dintre cantacuziniştii visători şi încrezători. Avea 25 de ani când a păşit pentru prima dată în institut. Peste doi ani va ieşi la pensie. A iubit locul acesta atât de mult, încât i-a dedicat toate viaţa lui.
Atât de mult vrea ca autorităţile să-l audă, încât, atunci când nu are prea multă treabă, urcă pe acoperişul celei mai înalte clădiri şi priveşte gânditor către Casa Poporului. Acolo sunt oameni care pot salva institutul.
Sunt doar câteva dintre poveştile cantacuziniştilor. Ei sunt oamenii care au vegheat la sănătatea noastră de-a lungul anilor. Iar dacă le dăm voie o vor face în continuare. Au însă nevoie de ajutor. Nu mai pot face faţă singuri greutăţilor.
