Dezolant! Rafturi goale, nişte peşte congelat în lada frigorifică, iar ca să salveze aparenţele, borcane cu ghiveci, aşa-zisă zacuscă, fasole şi castraveţi muraţi. Aşa arăta un magazin alimentar pe vremea lui Ceauşescu.
Mirosul care ne rămâne
Nu fusese aşa mereu. În anii ’70, vitrinele frigorifice erau pline. Roţi imense de caşcaval, unt, banane, orice, dar mai ales salamul cel mai ieftin, pe care nu îl lua nimeni, dar care un deceniu mai târziu devenise un lux. Parizerul. Acel salam cu soia despre care se vorbea atât. Mirosul lui rămăsese în memoria celor puţini care mai intrau în Alimentară. Un miros care te marca pe viaţă. Surprizător, plăcut. Kilogramul costa 26 de lei. Dar putea să coste oricât. Parizerul nu se găsea. Doar amintirea mirosului său. Nici Victoria, la 40 de lei, nu se mai găsea.
Iar cozile, ca sa nu se vadă, se mutaseră la uşile din spate. Nimeni nu ştia de ce stă, dar toţi credeau că, dacă e coadă, se va da ceva.
Preţurile le ştiai. Zahărul era 9 lei, orezul – 8, făina – 4 şamd. Dar dacă nu le găseai, degeaba ştiai cât costă. Doar merluciu puteai cumpăra pe săturate.
Rafturi pline
Lângă Alimentară, inevitabil, era un magazin cu bunuri de larg consum. Peisajul se schimba într-o secundă. Rafturi pline, uneori chiar atât de borţoase încât dădeau pe dinafară. Mărfurile, însă, de calitate îndoielnică. Ieftine, este drept, dar nici nu ţineau mult. O pereche de pantofi proşti era până în 200 de lei. Nu, nu te ţineau un an. Mai mult, aveau un miros urât. De altfel, pantofii erau cei pe care îi luau occidentalii drept etalon. Dacă purtai aşa ceva, evident veneai din Estul Europei. Ce nu ştiau ei – cu 475 de lei puteai să îţi cumperi o pereche de pantofi care să te ţină o viaţă. Din piele, cu talpă din piele naturală.
Îşi permitea un român să dea aproape 500 de lei pe pantofi, salariul fiind, cel mai adesea, între 2.400 si 3.000 de lei? Din când în când, da. Asta pentru că existau cizmari. Iar ei prelungeau viaţa acelor pantofi cu care te mândreai. Şi pe care îi purtai cu plăcere.
Egalitate de faţadă
S-a spus adesea că oamenii erau egali în comunism. Nu, nu era aşa. Să ne amintim.
O uniformă normală, pentru un băiat, costa sub 200 de lei. Una de tergal - peste 400. Pentru fete, uniforma era 250 de lei. Diferenţe nu existau.
La camăşi, raportul era mai mic, cel puţin ca preţ. Calitativ, o cămaşă chinezească, de 120 – 140 de lei, te ţinea 20 de ani. Te duceai la croitor să îţi întorcă gulerul. Atât. Una românească, refuzată la export, era 85-90 de lei. Avea un defect, dar şi ea te ţinea o viaţa. Una normală, din comerţ, cea pe care o găseai fără probleme, costa 70 de lei.
Televizorul color, doar un vis
Inevitabil, raionul de electronice îţi atrăgea atenţia. Mai tot timpul era aerisit. Aparatele stăteau singure pe bucăţica lor de raft. La loc de cinste, televizorul color, pe care nu îl puteai lua, oricât de bogat erai – deşi costa doar ceva peste 7.000 de lei. Se vindea doar cu programare. Asta pentru doar două ore de program tv, parţial color.
Ca televizorul, era şi Dacia, care costa mult mai mult – peste 70.000 de lei. Dar te făcea invidiat de vecini. Chiar dacă benzină nu aveai. Combustibilul era pe cartelă, ca şi pâinea.
Aveai însă ce să alegi. Magnetofoane – peste 3.000 de lei, casetofoane – 1.750 – 2.250, aparate radio – 1.750 de lei, cele mai performante. De obicei, toate erau sovietice. Româneşti erau televizoarele – 3.600 cel mai scump, dar şi maşinile de spălat - 1.700 fără stoarcere, peste 3.500 de lei cu stoarcere.
Piaţa neagră
Mărfuri occidentale se găseau doar pe piaţa neagră. Care, şi ea, se dezvoltase, în ciuda restricţiilor. De pildă, era interzis să tai viţei, dar câte unul mai „murea”. Era criză, dar primeai pachete de trei kilograme, de obicei. Uneori, chiar de porc. Cu 500 de lei, te cam rezolvai pentru toată luna.
Dar constantele erau clare. Carpeta cu „Răpirea din Serai”, nelipsită din orice casă, chiar dacă era scumpă pentru vremea aceea, 1.500-1.800 de lei, şi căciula de vulpe asortată cu gulerul – cea mai ieftină, 1.600 lei.
Pe piaţa neagră găseai orice. Unele cu bani, altele prin troc. România se adaptase. Pentru o „atenţie” la medic sau la profesor, ajungea un pachet de ţigări – 80 - 90 de lei – şi un pachet de cafea de 250 de grame, care nu costa mai mult de 60 de lei. Doar ca nu se mai găseau în magazin.
În alimentară, erau mai mult rafturi goale. Dar tot ţi se părea că simţi mirosul de salam, de pe vremuri...
