Antena 3 CNN › Externe › Cum au ajuns pensiile să înghită bugetul statului. Franța dă mai mult pe pensii decât pe educație, poliție și apărare la un loc

Cum au ajuns pensiile să înghită bugetul statului. Franța dă mai mult pe pensii decât pe educație, poliție și apărare la un loc

A.N.
16 minute de citit Publicat la 23:20 20 Noi 2026 Modificat la 23:20 20 Noi 2026
Imagine cu caracter ilustrativ. sursa foto: Getty

În Franța, statul a cheltuit în 2024 mai mult pe pensii decât pe educație, poliție, locuințe, infrastructură și apărare la un loc. În Spania, două treimi din creșterea economică din 2008 încoace s-au dus tot pe pensii. Sistemul a fost creat la mijlocul secolului trecut ca să-i scoată pe vârstnici din sărăcie, iar astăzi, în multe țări bogate, pensionarii trăiesc mai bine decât tinerii care le plătesc pensiile. Tinerii văd cum o parte tot mai mare din salariu se duce pe pensii, în timp ce serviciile publice se degradează și investițiile în viitor sunt tăiate, scrie Financial Times.

Când țările dezvoltate au introdus pensiile de stat universale, la mijlocul secolului XX, ele au venit ca un răspuns de mult așteptat la sărăcia în masă a vârstnicilor.

Pe atunci, puțini vârstnici aveau o locuință în proprietate și puțini aveau economii, așa că pensionarea însemna o prăbușire bruscă a resurselor financiare. Aproximativ jumătate dintre vârstnicii din Marea Britanie, SUA, Canada și o mare parte a Europei trăiau în sărăcie, o rată de câteva ori mai mare decât în cazul gospodăriilor de vârstă activă.

Guvernele erau ajutate atunci de factori demografici și economici. Populația vârstnică era relativ mică. Forța de muncă era numeroasă și în creștere. Salariile creșteau. Prin urmare, noile plăți către pensionari puteau fi finanțate din contribuții relativ modeste ale angajaților.

În deceniile care au urmat, aproape toate aceste tendințe s-au inversat. Pensionarii au acum cele mai scăzute rate de sărăcie în majoritatea țărilor dezvoltate, iar în unele cazuri au chiar venituri medii mai mari decât persoanele care n-au ajuns la vârsta pensionării. Tot ei au și cele mai mici cheltuieli cu locuința, pentru că majoritatea au casa lor.

O parte tot mai mare din bugetele publice și din salariile tinerilor angajați se duce pe pensiile de stat. Ca să ofere beneficii tot mai generoase unor populații care îmbătrânesc rapid, statele cresc taxele, reduc cheltuielile pentru serviciile publice sau lasă datoriile să explodeze, iar de multe ori fac toate trei lucrurile deodată.

Pensiile reprezintă acum unu din fiecare patru euro cheltuiți de guvernele Franței, Spaniei și Italiei pentru toate bunurile și serviciile publice. În 2024, guvernul francez a cheltuit mai mult pe pensii decât pe educație, poliție, locuințe, infrastructură și apărare la un loc. De fapt, aproape un sfert din bugetul anual al Franței pentru educație se duce pe pensii, nu pe educația propriu-zisă.

„Dezbaterea publică e despre dacă pensiile și celelalte cheltuieli legate de vârstă vor fi sustenabile pe termen lung, dar ele sunt deja nesustenabile astăzi”, spune Luis Garicano, profesor de politici publice la London School of Economics. „Singurul lucru care ține sistemul pe linia de plutire este ceea ce se sacrifică pentru a-l finanța... Toate investițiile orientate spre viitor sunt sugrumate”.

Cu greu ar putea exista un subiect cu consecințe economice mai mari sau mai exploziv din punct de vedere electoral.

Protestele de anul acesta din Franța, Belgia și Grecia au arătat cât de furioși sunt oamenii pe încercările de a crește vârsta de pensionare. Marine Le Pen, favorita la alegerile prezidențiale de anul viitor din Franța, a promis că va anula reforma pensiilor a președintelui Emmanuel Macron, care a ridicat vârsta de pensionare de la 62 la 64 de ani.

Iar sindicatele din Italia au anunțat o grevă națională pentru vineri, cerând atât creșterea pensiilor, cât și oprirea oricărei încercări de a mări vârsta de pensionare.

Să le asigure un venit decent celor prea în vârstă ca să mai muncească rămâne o datorie esențială a statului. Întrebarea cu care se confruntă însă acum guvernele este din ce moment o politică pornită ca protecție vitală împotriva sărăciei devine un supliment de bunăstare pentru cei mai înstăriți.

În joc este contractul social nescris. Angajații văd cum o parte tot mai mare din salariu le ia statul, doar ca să privească apoi cum bunurile și serviciile publice se degradează, pentru că taxele nu se duc pe gropile din asfalt, pe poliție sau pe profesori, ci pe pensii.

În majoritatea țărilor dezvoltate, pensiile sunt finanțate în principal din taxe și contribuții sociale reținute din veniturile celor care muncesc astăzi.

Pe măsură ce oamenii trăiesc mai mult și numărul pensionarilor crește, natalitatea în scădere și creșterea slabă a salariilor limitează banii care intră în sistem. Guvernele au două căi principale de a echilibra bugetul.

Prima este să stabilizeze sau să reducă sumele plătite, cel mai des prin creșterea vârstei de pensionare, prin modificarea formulei după care cresc pensiile în fiecare an sau prin condiționarea plăților de venituri și avere. A doua este să crească sumele care intră în sistem, adică să mărească taxele pentru cei care muncesc astăzi sau să mute bani din alte priorități ale bugetului spre plata pensiilor.

Aproape în toate țările, povara pe umerii populației active a crescut, în unele mult mai mult decât în altele.

În Regatul Unit și în SUA, cheltuielile publice cu pensiile echivalează acum cu 20% din salariile brute ale forței de muncă, față de 10% în 1970. Dacă adăugăm și îngrijirea medicală pentru vârstnici, procentul trece de 25%, iar în Spania urcă la 40%, și în Franța la 50%.

„Creșterea slabă a productivității micșorează atât creșterile salariale, cât și baza de impozitare din care se plătesc pensiile”, explică Sylvain Catherine, conferențiar de finanțe la Wharton School a Universității din Pennsylvania și autorul unui studiu recent care arată cum pensiile au adâncit inegalitatea dintre generații. „Dacă acoperi deficitul de finanțare rezultat cu taxe mai mari, reduci și mai mult salariul net al angajaților, le faci mai greu să economisească și înclini și mai mult averea în favoarea celor în vârstă”.

Alegătorii mai în vârstă se revoltă de obicei la ideea că pensia lor ar fi o formă de ajutor social. Mulți repetă convingerea greșită că pensia nu e decât returnarea contribuțiilor sociale plătite în anii de muncă. Însă pensionarii de azi primesc de la stat mult mai mult decât au plătit în timpul vieții active.

Cele mai multe țări au un sistem de asigurări sociale de tip „pay-as-you-go”, în care pensiile de azi sunt plătite din taxele și contribuțiile de azi. Asta face ca generozitatea pensiilor să depindă foarte mult de schimbările demografice.

Generațiile baby boom din Marea Britanie și Franța urmează să primească de la stat, sub formă de pensii, aproape de două ori mai mulți bani decât au plătit în taxe și contribuții. În Spania, cei mai vârstnici dintre baby boomeri vor primi de aproximativ trei ori mai mult decât au contribuit.

În schimb, natalitatea în scădere, forța de muncă tot mai mică și taxele și contribuțiile tot mai mari înseamnă că generațiile mai noi vor primi o înțelegere mult mai puțin avantajoasă, iar în cazuri precum Franța și Spania abia își vor recupera banii.

Pentru mileniali și generația Z, pensiile publice s-ar putea să fie, când vor ieși la pensie, chiar o simplă returnare a contribuțiilor plătite. Pentru pensionarii de azi, însă, au fost un beneficiu public generos.

Pe deasupra, pentru că locuințele sunt tot mai greu de cumpărat, mult mai mulți dintre cei care au acum 30 sau 40 de ani vor plăti probabil chirie pe piața liberă și la pensie, spre deosebire de generația părinților lor.

O răsturnare de situație

În ultimele decenii, extinderea pensiilor s-a suprapus cu o perioadă de șocuri economice și stagnare în multe țări dezvoltate. Salariile tinerilor și producția economică au crescut foarte puțin, în timp ce veniturile pensionarilor au urcat neîntrerupt.

Două treimi din întreaga creștere a PIB-ului pe cap de locuitor al Spaniei din 2008 încoace s-au dus pe pensii. În Franța, proporția este de o treime, iar în multe alte țări europene cifrele sunt asemănătoare, chiar dacă mai puțin dramatice.

În mai multe țări europene, după ce se scad cheltuielile cu locuința, pensionarii au acum venituri mai mari decât persoanele de vârstă activă.

În Marea Britanie, veniturile pensionarilor se apropie rapid de cele ale tinerilor adulți, iar în SUA le-au egalat deja. Costuri suplimentare, precum împrumuturile pentru studii, apasă tot mai greu pe calitatea vieții tinerilor, iar tot mai mulți oameni de 20 și 30 de ani plătesc chirie unor proprietari pensionari.

Cea mai izbitoare ilustrare a felului în care s-a inversat situația economică a tinerilor și a vârstnicilor se vede în tiparele de consum, care sunt, în esență, o măsură a nivelului de trai.

De-a lungul istoriei și până în anii ‘90 în țările dezvoltate, câștigurile tinerilor și ale adulților de vârstă mijlocie le asigurau cel mai ridicat nivel de trai din societate, în timp ce pensionarii se aflau pe cea mai de jos treaptă socio-economică.

Astăzi, gospodăria medie a celor de peste 60 de ani consumă mai multe bunuri, servicii și locuință decât familiile de vârstă activă, de la SUA, Marea Britanie și Irlanda până la Franța, Spania și Italia.

Pensiile sunt tot mai mult nu doar un transfer financiar de la tineri la vârstnici, ci și de la cei comparativ săraci la cei bogați. În multe țări bogate, rata sărăciei în gospodăriile de pensionari a scăzut de la cea mai mare, la mare distanță de celelalte, la cea mai mică dintre toate grupele de vârstă, în timp ce tinerii au mers adesea în direcția opusă.

Așa cum arăta luna trecută un raport al Brookings Institution, o parte tot mai mare din cheltuielile de asigurări sociale ale SUA este, în esență, o redistribuire a veniturilor de jos în sus, de la familiile care muncesc și abia se descurcă la pensionarii bogați.

Se estimează că, în următorul deceniu, pensionarii americani cu venituri anuale de peste 200.000 de dolari, înainte de pensie, vor primi beneficii de 2.000 de miliarde de dolari.

Creșterea slabă a salariilor și costurile tot mai mari ale locuințelor fac ca mulți tineri și oameni de vârstă activă să cadă printre ochiurile plasei de siguranță. Cei sub 35 de ani spun acum adesea, mai des decât cei peste 65 de ani, că nu au destui bani pentru mâncare și locuință, chiar dacă guvernele continuă să plătească suplimente destinate doar pensionarilor pentru acoperirea nevoilor de bază.

În Marea Britanie, aproximativ unul din cinci tineri între 18 și 34 de ani are restanțe la unele sau la toate facturile, față de unul din 40 de pensionari peste 65 de ani.

Toate acestea afectează fericirea oamenilor. În SUA, satisfacția față de viață a scăzut constant în ultimii 20 de ani la toate grupele de vârstă, cu excepția pensionarilor. Pentru prima dată de când există măsurători, aceștia raportează cele mai mari scoruri dintre toate grupele. Situația este asemănătoare în toate țările dezvoltate.

O amenințare pentru națiune

Felul în care funcționează adesea pensiile astăzi nu este doar un transfer economic de la tineri la vârstnici și, în multe cazuri, de la cei care se zbat la cei care au o situație sigură. Este și o mutare a banilor de la investițiile în viitor la redistribuirea de azi.

Țările cu sisteme contributive, în care sumele reținute din salarii sunt destinate cheltuielilor cu pensiile, nu mai reușesc să-și echilibreze bugetele. În Spania, contribuțiile sociale destinate pensiilor reprezintă astăzi aproximativ 9% din PIB, dar plățile către pensionari au ajuns la 11%.

Diferența de 2% trebuie acoperită din bugetul general, prin taxe mai mari pe angajați, prin tăieri ale cheltuielilor publice în alte domenii sau prin ambele. Până în 2050, gaura din sistemul de pensii al Spaniei se va dubla, ajungând la 5% din PIB.

Sistemele din Franța și Germania sunt în situații asemănătoare, iar SUA merg în aceeași direcție. Deocamdată, deficitul tot mai mare al sistemului american de asigurări sociale este acoperit din Fondul Fiduciar pentru Asigurări de Bătrânețe și Urmași, o rezervă separată, formată din contribuțiile sociale acumulate, care urmează să se epuizeze în 2032. Din acel moment, SUA vor avea aceeași problemă cu care se confruntă Europa.

În toate țările bogate, investițiile pe termen lung ale guvernelor în infrastructură au fost reduse constant ca să facă loc cheltuielilor tot mai mari pentru vârstnici. Cercetătorii constată că această tendință urmează preferințele unei părți tot mai mari a electoratului vârstnic, care pune mai puțin preț pe proiectele pe termen lung.

„Politicienilor le place să le facă promisiuni vârstnicilor și să treacă pe tăcute nota de plată generațiilor viitoare”, spune Maya MacGuineas, președinta Committee for a Responsible Federal Budget din SUA. „Tiparul ăsta ne ajunge acum din urmă, iar tinerii încep, în mod firesc, să se opună. Nicio țară nu poate susține un sistem axat pe consumul vârstnicilor în detrimentul investițiilor în tineri”.

Plățile către pensionari consumă discret și din bugetele altor ministere, sub forma pensiilor generoase ale funcționarilor publici.

Acestea reprezintă 7% din cheltuielile guvernului SUA pentru servicii publice, 9% în Regatul Unit și 10% în Franța. Iar Regatul Unit, Franța și Italia au atins ținta NATO, stabilită de mult, de 2% din PIB pentru apărare doar datorită sumelor pe care le cheltuiesc pe pensiile militare.

Soluții la vedere

Pensiile de stat universale au avut un rol vital în reducerea sărăciei în masă a vârstnicilor și în asigurarea unui trai decent pentru cei care nu au alte venituri sau bunuri pe care să se sprijine la bătrânețe. Dar aceeași generozitate care a făcut aceste politici atât de eficiente a mers, în multe cazuri, prea departe.

Politicile viitoare trebuie să asigure în continuare un venit decent la bătrânețe, dar să elimine excesele.

Important este că, spre deosebire de cele mai multe probleme spinoase de politici publice, soluțiile sunt bine cunoscute și au fost aplicate cu succes în multe țări.

Franța, unde pensiile publice generoase reprezintă în medie 57% din salariul mediu, este zguduită constant de crize legate de pensii. Datoria publică a ajuns la 119% din PIB, dobânzile la datoria guvernamentală au sărit cu peste un punct procentual în cinci luni, iar străzile s-au umplut de tineri protestatari.

În schimb, în Danemarca, pensiile private plătite prin angajator și investite pe piețe duc o mare parte din greutate, o parte importantă din pensia de stat este condiționată de venituri și avere, iar anul trecut vârsta de pensionare a fost ridicată la 70 de ani. Datoria publică a țării reprezintă 27% din PIB.

Ce desparte astăzi țări precum Franța de țări precum Danemarca este disponibilitatea alegătorilor mai în vârstă și mai înstăriți de a accepta că generozitatea statului are o limită și hotărârea politicienilor de a impune reformele necesare.

Ajustarea vârstei de pensionare este, teoretic, una dintre cele mai simple soluții de aplicat. Pragul neobișnuit de scăzut din Franța face ca statul să plătească pensii unei proporții mult mai mari din populație decât țările comparabile. Fiecare an în plus la vârsta de pensionare ar reduce cheltuielile anuale cu pensiile cu aproximativ o treime de punct procentual din PIB.

Dacă vârsta de pensionare din Franța ar fi evoluat la fel ca în Danemarca, datoria publică a țării ar fi astăzi mai aproape de 70% din PIB decât de 120%, chiar fără nicio reducere a generozității pensiilor. Economiile anuale ar echivala cu aproape jumătate din totalul cheltuielilor actuale ale Franței pentru educație, fără partea care se duce pe pensii.

Danemarca este una dintre multele țări în care vârsta de pensionare se ajustează automat în funcție de schimbările speranței de viață. În sistemul danez, acest lucru se întâmplă o dată la cinci ani.

Modificările trebuie aprobate de parlament și se aplică abia după 15 ani, dar faptul că sunt făcute în mod obișnuit, de rutină, a mai scos din tensiunea subiectului, a economisit miliarde și a redus conflictele politice și sociale.

Însă nici asemenea abordări tehnocratice nu garantează că totul merge ușor. În Italia, care are un sistem asemănător, sindicatele au protestat împotriva celei mai recente creșteri automate, iar premierul Giorgia Meloni a ajuns să ia în calcul înghețarea pragului la 67 de ani.

De altfel, cancelarul german Friedrich Merz a prezentat planuri pentru crearea unui fond de pensii după model suedez, pe care îl laudă ca pe un potențial „factor care schimbă regulile jocului”, recunoscând totodată că va presupune lupte legislative dure.

Problema mai mare este dependența excesivă de pensiile de stat și faptul că acestea nu pot decât să crească. Propunerea premierului britanic Andy Burnham de a relaxa sistemul „triple lock”, prin care pensiile publice cresc anual cu cea mai mare valoare dintre inflație, creșterea salariilor și 2,5%, ar putea reduce o parte din presiunea pe buget. Dar ea nu ajunge până la reformele mai ambițioase de care e nevoie pentru sustenabilitatea fiscală și socială pe termen lung.

Multe țări au stabilit de mult că pensia de stat nu trebuie să fie un venit principal consistent, ci o plasă de siguranță care să garanteze că pensionarii nu coboară sub nivelul necesar unui trai minim.

Pensia de stat reprezintă singură 71% din salariul mediu al unui angajat cu normă întreagă în Italia și 80% în Spania, dar doar între 14% și 29% în Danemarca, Țările de Jos și Australia.

Aceste ultime trei țări folosesc mult mai mult pensiile obligatorii plătite prin angajator și investite pe piețele financiare. Plățile statului funcționează mai degrabă ca un minim de bază, iar sumele, adesea cel puțin parțial țintite sau condiționate de venituri și avere, îi sprijină pe cei cu venituri deosebit de mici.

Ambele sisteme au redus sărăcia în rândul pensionarilor. Dar, în timp ce sistemul de tip danez are o abordare mai țintită, țări precum Franța direcționează de fapt miliarde din bani publici spre finanțarea stilului de viață costisitor al clasei de mijloc.

Ce ar fi nevoie?

Sistemul australian a funcționat întotdeauna pe baza unei înțelegeri explicite: pensiile finanțate de stat există în primul rând pentru a oferi siguranță, nu pentru a fi o sursă largă de venit pentru toți pensionarii.

Pensia de stat australiană a fost condiționată de bunurile sau veniturile beneficiarilor, ori de ambele, aproape în toată istoria ei, de la introducerea la începutul anilor 1900. Contribuțiile la pensie plătite de angajatori, obligatorii din 1992, trebuie acum să acopere minimum 12% din câștiguri, iar proporția australienilor trecuți de vârsta de pensionare care primesc pensia de stat a scăzut de la aproape 80% în anii ‘70 la 63% astăzi.

SUA și Regatul Unit reușesc primul pas spre sustenabilitatea de tip australian. Înscrierea automată în schemele de pensii ale angajatorilor din Regatul Unit și fondurile 401k din America, care funcționează asemănător, oferă acum siguranță financiară după pensionare pentru tot mai mulți angajați. Dar atâta timp cât pensiile finanțate de stat continuă să completeze economiile pentru pensie ale celor înstăriți, rezultatul va fi un dezechilibru fiscal continuu.

Deși se știe bine cum arată un sistem de pensii sustenabil, drumul până acolo e cu totul altă poveste. Provocarea pentru politicieni este să spună deschis că sistemele actuale finanțate de stat, de tip „pay-as-you-go”, sunt în mod inerent nesustenabile și să-i convingă pe alegători că sistemele universale ar putea trebui să devină mai țintite, pe măsură ce schemele private preiau o parte mai mare din greutate.

Sistemele de pensii britanic și american sunt deja, în termeni relativi, mai puțin generoase cu bogații decât cu săracii, dar ar trebui să fie și mai mult. Printre propunerile de reformă din SUA se numără plafonarea beneficiilor de asigurări sociale la 100.000 de dolari pe an pentru un cuplu. În Canada, pensiile de stat sunt reduse pentru persoanele cu venituri mari și ajung la zero când venitul din pensie atinge aproximativ 155.000 de dolari canadieni (108.000 de dolari americani).

Poate cea mai completă lecție vine din Suedia, al cărei sistem de pensii a devenit rapid nesustenabil în anii ‘80. Pensiile erau atunci universale și indexate cu inflația, într-o perioadă de stagnare economică, ceea ce a făcut ca plățile către vârstnici să consume o parte tot mai greu de susținut din finanțele publice.

Recesiunea de la începutul anilor ‘90 a transformat această criză mocnită într-una acută. A fost convocat un grup parlamentar format din toate partidele, iar în 1994 au fost adoptate reforme ample.

Printre schimbările-cheie s-au numărat trecerea de la indexarea cu inflația la indexarea cu creșterea salariilor, ajustarea automată a cuantumului pensiilor în funcție de speranța de viață și transformarea pensiei de bază universale, egale pentru toți, într-un supliment mai țintit pentru cei care au o pensie foarte mică sau deloc.

Partea contributivă a pensiei de stat, calculată pe baza câștigurilor, a trecut de la un sistem cu beneficii definite la unul cu contribuții definite, iar o parte din bani a ajuns într-un cont de investiții obligatoriu.

Împreună, aceste reforme au asigurat protecția împotriva sărăciei și venituri solide pentru angajați după pensionare, chiar dacă cheltuielile totale au fost ținute sub control.

Exemplul arată că schimbările majore sunt posibile, dar pot dura decenii. Iar reformele din Suedia au avut nevoie și de o recesiune profundă. Întrebarea pentru țări precum Franța este cât de gravă trebuie să devină criza pentru ca politicienii și alegătorii să se convingă, în sfârșit, că sunt necesare reforme la fel de drastice.

Citește mai multe din Externe
» Citește mai multe din Externe
TOP articole