Pe 27 ianuarie 1945, trupele sovietice au eliberat lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau, dezvăluind lumii ororile Holocaustului. Printre supraviețuitori se afla Anita Lasker, o adolescentă evreică ce a scăpat de moarte datorită talentului său muzical. La doar 19 ani, violoncelul i-a schimbat destinul, oferindu-i șansa de a deveni membră a Orchestrei de Femei din Auschwitz, o formație creată special pentru a cânta în lagăr, scrie BBC.
Astăzi, Anita Lasker-Wallfisch, în vârstă de 99 de ani, este ultima supraviețuitoare a acestei orchestre. Crescută într-o familie germană evreiască din Breslau (acum Wrocław, Polonia), muzica a fost mereu parte din viața sa. Totuși, copilăria fericită a fost spulberată odată cu ascensiunea nazismului. După ce părinții săi au fost deportați și uciși, Anita și sora ei Renate au încercat să fugă din Germania, dar au fost arestate și încarcerate.
În 1943, Anita a fost transferată la Auschwitz. Sosirea în lagăr a fost un moment de coșmar, dar un detaliu aparent banal i-a schimbat viața: a menționat că știa să cânte la violoncel. A fost imediat inclusă în orchestra condusă cu strictețe de Alma Rosé, o violonistă renumită și nepoata compozitorului Gustav Mahler.
Orchestra cânta marșuri pentru muncitorii din lagăr, iar pentru Anita, muzica a devenit un refugiu psihologic într-un loc al groazei. „Muzica ne-a oferit o evadare în excelență, chiar și pentru puțin timp. Se cânta muzică pentru a acompania cele mai groaznice lucruri”, a spus ea.
În octombrie 1944, Anita a fost transferată la lagărul Bergen-Belsen, unde condițiile de viață erau insuportabile. Eliberarea de către trupele britanice în aprilie 1945 i-a salvat viața. Traumele însă au rămas.
Pe când avea doar 19 ani, Anita a fost intervievată de BBC, mai exact pe 15 aprilie 1945, în ziua eliberării lagărului Bergen-Belsen, unde fusese transferată cu șase luni mai devreme. Vorbind în limba germană, a declarat: „În primul rând, vreau să spun câteva cuvinte despre Auschwitz. Cei puțini care au supraviețuit se tem că lumea nici măcar nu va crede ce s-a întâmplat acolo.”
”La dreapta era viața. La stânga, coșul de fum”
„Un doctor și un comandant stăteau pe rampă când soseau transporturile, iar selecția se făcea chiar în fața noastră. Întrebau despre vârsta și starea de sănătate a noilor veniți. Cei neavizați raportau afecțiunile de care sufereau, semnându-și astfel sentința la moarte. Ținteau în special copiii și bătrânii. Dreapta, stânga, dreapta, stânga. La dreapta era viața. La stânga, coșul de fum.”
După război, Anita Lasker a refuzat să vorbească în germană timp de 50 de ani. Crescută în Breslau, oraș care la vremea respectivă făcea parte din Germania și care astăzi se numește Wrocław, în Polonia, ea provenea dintr-o familie germană-evreiască foarte bine văzută. Mama sa, Edith, era o violonistă talentată, iar tatăl său, Alfons, era un avocat de succes. Anita, alături de cele două surori ale ei, a crescut într-un cămin fericit, unde muzica și activitățile culturale erau încurajate.
Însă, în afara siguranței casei, antisemitismul câștiga rapid teren. În 1938, părinții săi nu mai găseau un profesor de violoncel dispus să o învețe pe Anita pentru că era evreică, iar aceasta a fost trimisă la Berlin pentru studii. Totuși, după noaptea pogromului cunoscută sub numele de Kristallnacht („Noaptea de Cristal”), fata s-a întors în grabă acasă.
”Ne-am luat rămas bun. A fost sfârșitul”
În aprilie 1942, părinții săi au primit ordinul de deportare. „Am mers prin Breslau, nu doar părinții mei, ci un întreg șir de oameni, până la un punct stabilit. Ne-am luat rămas bun. A fost sfârșitul.” Anita și sora ei, Renate au fost trimise într-un orfelinat evreiesc, dar au încercat să fugă în Franța cu acte false. Planul lor a eșuat, iar Anita a petrecut 18 luni în închisoare pentru falsificare și tentativă de evadare.
În 1943, a fost transferată la Auschwitz. A descris sosirea ca fiind „haotică, zgomotoasă și înfricoșătoare”, cu câini care lătrau, oameni care țipau și un miros teribil. A fost tatuată și rasă, iar la întrebarea unei deținute a menționat întâmplător că știe să cânte la violoncel. Aceasta i-a schimbat destinul: „M-au dus la Alma Rosé, dirijoarea orchestrei, și așa am devenit membră a faimoasei Orchestre de Femei.”
Orchestra era formată din instrumente furate de la alți deportați, iar muzica era folosită pentru a însoți oamenii obligați să muncească.
„Nu era un lagăr de exterminare, dar oamenii mureau de foame și boli”
În octombrie 1944, Anita a fost transferată la Bergen-Belsen, unde condițiile erau îngrozitoare. „Nu era un lagăr de exterminare, dar oamenii mureau de foame și boli.” Eliberarea de către trupele britanice în aprilie 1945 i-a salvat viața, dar Anita și-a pierdut părinții și nenumărați prieteni.
După război, Anita s-a stabilit în Marea Britanie, unde a devenit o muziciană de succes și membră fondatoare a English Chamber Orchestra. S-a căsătorit cu pianistul Peter Wallfisch, iar împreună au avut doi copii.
Timp de decenii, Anita a evitat să viziteze Germania, dar în cele din urmă a revenit, determinată să promoveze reconcilierea. Într-un discurs ținut în Bundestag în 2018, a declarat: „Ura este otravă, iar în cele din urmă te otrăvești pe tine însuți.”