Relația Spaniei cu Marocul, vecinul african al țării, este de multă vreme tensionată de existența celor două exclave ale sale pe continentul african – Ceuta și Melilla. Recent, ele au devenit centrul noii crize a migranților. Ceuta și Melilla și insulele cunoscute cu numele de Plazas de Soberania sunt ultimele rămășițe ale imperiilor coloniale europene și ultima „redută” de administrație europeană pe continentul african. Dar de ce are încă Spania aceste exclave africane?
Ele fac parte dintr-o dispută istorică de durată între Spania și Marco. Spania își menține autoritatea și suveranitatea asupra lor, însă ele nu sunt recunoscute de Maroc, care continuă să ceară retrocedarea acestora încă de când și-a obținut independența față de Franța și Spania, în 1956.
De ce au rămas Ceuta și Melilla în posesia Spaniei
Exclavele Ceuta și Melilla sunt ultimele vestigii ale vastului imperiu colonial spaniol care ocupa, odinioară întreaga parte vestică a continentului sud-american (fără Brazilia), întreg Mexicul de astăzi extins până în zona Californiei actuale, Florida și o mulțime de alte insule în Caraibe și Indiile Occidentale. În plus, Spania a controlat și Filipinele în Asia și o parte considerabilă a Marocului, întreaga Sahară Occidentală și Guineea Ecuatorială în Africa.
Ceuta are o istorică lungă de dominație europeană. Ea a ajuns sub controlul portughezilor în 1415, după care a intrat sub tutelă spaniolă din 1580, alături de întreaga Portugalie, după invazia lui regelui Filip al II-lea (Felipe) și aducerea țării sub o uniune personală și dinastică.
Uniunea a durat 60 de ani, iar la finalul a trei domnii ai regilor habsburgi ai Spaniei, Portugalia a redevenit independentă după Războiul Restaurației (1640-1668). Chiar și așa, Ceuta a rămas sub control spaniol după război. Melilla, în schimb a fost cucerită în numele Regatului Castiliei de al treilea duce de Medina-Sidonia în 1497. Regatul Castiliei este unul dintre statele medievale predecesoare statului modern spaniol, alături de Aragon. Cele două au fost unite printr-un mariaj dinastic între Isabella, regină a Castiliei și Ferdinand, rege al Aragonului în 1469. Cele două regate au încetat să existe ca personalități juridice distincte în 1715, după Războiul de Duccesiune la Tronul Spaniei, în urma căruia dinastia Bourbon a ajuns la conducerea țării, în dauna Habsburgilor.
Primul imperiu colonial spaniol
Primul imperiu colonial spaniol a durat până în 1898, momentul în care Spania și-a pierdut ultimele posesiuni coloniale în Americi și Asia și și-a reorientat atenția spre Africa.
Prăbușirea primului imperiu a început cu independența coloniilor americane: Viceregatul Noii Spanii s-a transformat într-un Mexic independent și în Republica Federală a Americii Centrale (care s-a fragmentat și ea în statele Nicaragua, Costa Rica, El Salvadaor, Guatemala și El Alto); Viceregatul Peru s-a fărâmițat între statele moderne Peru, Chile și Bolivia; Viceregatul Noii Granada, care și-a declarat inițial independența sub forma statului Gran Colombia, ulterior fărâmițată în Columbia, Ecuador, Venezuela și Panama; Viceregatul Rio de la Plata, fărâmițat după independență în statele Argentina, Uruguay, Paraguay, în timp ce alte teritorii au revenit Boliviei.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, SUA pornea un război contra Spaniei pentru eliminarea ultimelor sale redute din Americi - astfel, SUA ocupă Cuba și Puerto Rico în Americi și Filipinele în Asia.
Al doilea imperiu colonial spaniol
După pierderea coloniilor americane, Spania și-a îndreptat atenția spre Africa, deși continentul african fusese deja divizat în sfere de influență de către celelalte puteri europene în timpul Conferinței de la Berlin (1884-1885).
În 1900, Spania și Franța s-au pus de acord să-și creeze sfere de influență în Maroc, dar fără să specifice niște granițe clare. În 1902, Franța a făcut o ofertă Spaniei, însă discuțiile au continuat până spre anul 1904 când s-a făcut delimitarea între ceea ce avea să devină colonia spaniolă și cea franceză. Imperiul Britanic a participat ca „moderator” al disputei.
Când Franța a recunoscut independența Marocului în 1956 și a dizolvat „protectoratul”, Spania a răspuns în mod similar, retrocedând teritoriul de nord al țării, dar păstrând cele două exclave, o a treia – Ifni - și insulele Plazas de Soberania.
Aceste teritorii făcuseră parte din Spania înainte de împărțirea Africii în secolul al XIX-lea, iar Spania și-a motivat decizia prin faptul că și-a exercitat suveranitatea asupra lor dinainte de înțelegerea franco-spaniolă și de apariția imperiilor coloniale europene în Africa.
După un scurt război Spania-Maroc pentru controlul asupra teritoriilor, Spania a recunoscut pierderea Ifni, însă și-a păstrat controlul asupra Ceutei și Melillei.
Marocul continuă să considere cele două teritorii ca aparținându-i. Guvernul marocan le consideră ca fiind „sub ocupație străină temporară”. Spania, de cealaltă parte, le vede ca fiind teritorii spaniole de secole și parte integrantă a statului spaniol. Revendicarea marocanilor nu este văzută prea bine nici de comunitatea internațională. ONU a refuzat să ia în considerare mai multe solicitări ale guvernului de la Rabat pentru desemnarea Ceutei și Melillei ca teritorii „non-autoguvernate”. În plus, populația din cele două exclave este mixtă europeană-africană și pare că preferă să rămână alături de Spania, în timp ce cooperarea economică și socială cu Marocul face ca legăturile să fie oricum puternice, în ciuda faptului că țara nu controlează teritoriile.