Gândacul asiatic multicolor, cunoscut și ca buburuza arlechin, a fost introdus în Statele Unite cu un scop clar: Încă din 1916, autoritățile agricole au eliberat această insectă în încercarea de a combate afidele, insectele-scut și alți dăunători ai culturilor, fără a mai depinde atât de mult de insecticidele chimice. A fost o metodă atractivă de combatere biologică, dar povestea a luat o întorsătură neașteptată, scrie Times of India.
După ce specia a format populații sălbatice la sfârșitul anilor 1980, s-a răspândit rapid în toată țara și dincolo de granițele acesteia, devenind una dintre cele mai de succes insecte invazive din lume. Conform rapoartelor Serviciului de Cercetare Agricolă al USDA, aceasta poate concura cu gândacii de grădină autohtoni și este considerată acum o specie invazivă în multe regiuni.
Gândacul asiatic multicolor este originar din Asia, unde se hrănește cu afide și alte artropode cu corp moale. Aceste obiceiuri alimentare l-au făcut atractiv pentru cercetătorii agricoli din SUA care căutau metode naturale de combatere a dăunătorilor în livezi, păduri, grădini și culturi de câmp. Afidele pot dăuna plantelor prin extragerea sevei, în timp ce insectele cochilate pot slăbi copacii și arbuștii, astfel încât un prădător care consuma un număr mare dintre acești dăunători părea a fi un aliat util.
Entomologii federali, de stat și privați au eliberat gândacul în mai multe locații de-a lungul anilor. Ei aveau rolul de a reduce populațiile de dăunători și, la rândul lor, de a diminua nevoia de insecticide. În anumite condiții, această promisiune a fost îndeplinită, în special în livezile de nuci pecan și pe plantele ornamentale, unde gândacii au contribuit la combaterea afidelor.
La acea vreme, combaterea biologică era considerată pe scară largă o alternativă practică la combaterea chimică a dăunătorilor. Introducerea prădătorilor poate oferi beneficii atunci când prădătorul rămâne concentrat asupra prăzii țintă și se integrează în noul ecosistem fără a provoca perturbări. Provocarea constă în faptul că ecosistemele sunt complexe, iar o insectă care este utilă într-un anumit loc se poate comporta foarte diferit după ce traversează continente.
Primele populații sălbatice
Deși eliberările au început încă din 1916, primele populații stabilite în SUA de buburuze arlechin nu au fost documentate decât în 1988. Acestea au fost descoperite în Louisiana, în apropierea portului aglomerat din New Orleans, departe de multe dintre locațiile în care avuseseră loc eliberările planificate. Această discrepanță a ridicat o întrebare esențială: s-a stabilit specia datorită eliberărilor intenționate, introducerilor accidentale prin comerț sau datorită ambelor variante?
Cercetătorii de la USDA au observat că introducerea accidentală a avut loc probabil prin intermediul materialului de pepinieră importat în porturile din Delaware și Carolina de Sud. Acest lucru face dificilă identificarea originii exacte a invaziei. Totuși, un lucru este clar: odată ce gândacul s-a stabilit, el s-a răspândit rapid în America de Nord și, ulterior, pe alte continente.
Succesul a fost favorizat de adaptabilitatea sa. Acesta poate supraviețui în livezi, păduri, culturi în rânduri, grădini și zone urbane, hrănindu-se cu o gamă largă de prăzi. De asemenea, se reproduce rapid, dezvoltarea de la stadiul de ou la cel de adult durând aproximativ 15-25 de zile, în funcție de temperatură și de disponibilitatea hranei. Conform rapoartelor, aceste trăsături i-au conferit un avantaj major în noile habitate.
Un gândac familiar cu multe fețe
Buburuza arlechin poate fi dificilă de identificat, deoarece aspectul său variază foarte mult. Coperțile aripilor sale pot varia de la negru la galben muștar sau roșu, iar numărul de pete poate varia de la zero la multe. În Statele Unite, o formă comună este cea de culoare galben muștar până la roșu, cu 16 sau mai multe pete negre, dar diversitatea culorilor și a marcajelor înseamnă că nu este întotdeauna ușor de distins de speciile autohtone.
La fel ca alte buburuze, aceasta trece prin patru stadii de viață distincte: ou, larvă, pupă și adult. Femelele încep să depună ouă pe plantele gazdă la începutul primăverii, iar larvele încep imediat să vâneze afide și alte prăzi cu corp moale după eclozare. Atât adulții, cât și larvele sunt prădători activi, ceea ce înseamnă că specia poate avea un efect puternic asupra populațiilor de insecte oriunde devine abundentă.
Tocmai această eficiență alimentară este ceea ce a făcut ca acest gândac să fie valoros pentru agricultură. Cu toate acestea, apetitul său nu se limitează la dăunătorii culturilor. El poate exercita presiune și asupra buburuzelor autohtone care depind de aceleași surse de hrană, transformând un ajutor al agriculturii într-o problemă de conservare.
Când utilul devine dăunător
USDA descrie gândacul asiatic ca fiind o „sabie cu două tăișuri”. Acesta rămâne un prădător eficient al afidelor și al altor dăunători, dar a devenit, de asemenea, o pacoste în locuințe și o amenințare la adresa biodiversității. În țările invadate, gândacul este considerată o specie invazivă, deoarece poate concura cu alte specii de buburuze pentru hrană și habitat.
Gândacii de grădină autohtoni ar putea fi incapabili să concureze cu un nou-venit extrem de adaptabil care se instalează în aceeași nișă ecologică. Buburuza arlechin este mai mare decât multe specii autohtone, extrem de mobilă și capabilă să ocupe o gamă largă de habitate. Capacitatea sa de a găsi hrană în diverse culturi și peisaje îi poate oferi un avantaj atunci când prada este rară.
Gândacul dispune, de asemenea, de mecanisme de apărare puternice. Cercetările USDA arată că acesta posedă trăsături chimice, mecanice și microbiologice de apărare împotriva prădătorilor, care îi determină pe mulți să îl evite. Aceste mecanisme de apărare reduc presiunea naturală care, în alte condiții, i-ar putea limita numărul, permițând populațiilor să crească și să se răspândească.
O specie dificil de controlat
Oamenii de știință au studiat dacă prădătorii și parazitoizii ar putea încetini în mod natural expansiunea gândacului asiatic. Dovezile sugerează că mulți prădători vertebrati și nevertebrati din regiunile invadate sunt relativ ineficienți în limitarea gândacului. Unele păsări și insecte îl pot consuma, dar adaptările sale defensive îl fac adesea o țintă neatractivă sau dificilă.
Parazitoizii, organisme care se dezvoltă pe sau în interiorul unei gazde și, în cele din urmă, o ucid, ar putea oferi un anumit potențial. Cercetătorii de la USDA au identificat anumite specii de muște din genul Phalacrotophora ca posibili dușmani naturali capabili să depășească unele dintre mecanismele de apărare ale gândacului. Cu toate acestea, cercetătorii subliniază că sunt necesare studii suplimentare pentru a înțelege dacă aceste relații pot reduce în mod semnificativ populațiile la o scară mai largă.
Cazul speciei ilustrează un model comun în invaziile biologice. O specie introdusă fără ansamblul complet de prădători, paraziți și constrângeri ecologice poate prospera inițial. În timp, speciile autohtone se pot adapta și se pot forma noi relații, dar acest proces poate dura ani sau decenii și s-ar putea să nu repare prejudiciul deja cauzat.
O pacoste și în locuințe
Pentru proprietarii de case, cea mai vizibilă problemă apare adesea toamna. Pe măsură ce temperaturile scad, gândacii asiatici adulți caută locuri adăpostite pentru a ierna, inclusiv case, magazii și alte clădiri. Aceștia sunt atrași în special de structurile de culoare deschisă, precum casele albe, gri și galbene, care pot servi drept repere vizuale pentru insecte.
Gândacii nu provoacă daune structurilor așa cum o fac termitele sau furnicile de dulgher. Ei nu roșesc lemnul, nu fac găuri în pereți, nu se hrănesc cu covoare și nu depun ouă în interior. Cu toate acestea, se pot aduna în număr mare în spațiile dintre pereți și pot pătrunde apoi în spațiile de locuit în zilele calde de iarnă sau la începutul primăverii, în timp ce caută o ieșire.
Când sunt deranjați sau striviți, insectele pot elibera un lichid galben, cu miros neplăcut, din articulațiile picioarelor, într-un comportament defensiv cunoscut sub numele de „sângerare reflexă”. Lichidul poate păta pereții și țesăturile, făcând din gândaci oaspeți nedoriți, în ciuda rolului lor de prădători ai dăunătorilor.
Ghidul USDA recomandă etanșarea fisurilor și crăpăturilor exterioare înainte de toamnă și folosirea unui aspirator sau a unei mături pentru a îndepărta gândacii care pătrund în spațiile interioare.
Lecții dintr-o decizie veche de un secol
Călătoria gândacului, de la o importare planificată pentru combaterea dăunătorilor la o specie invazivă răspândită pe scară largă, oferă o lecție importantă despre prudența ecologică. Controlul biologic reduce utilizarea pesticidelor și protejează culturile, dar toate speciile neindigene prezintă riscuri care nu sunt întotdeauna evidente imediat. Un prădător poate controla un dăunător, dar în același timp poate intra în competiție cu speciile indigene sau poate crea noi probleme în alte locuri.
La mai bine de un secol de la primele eliberări în SUA, gândacul asiatic multicolor rămâne atât util, cât și dăunător. El mai are încă o anumită utilitate în combaterea afidelor în anumite medii agricole, dar consecințele neintenționate ale răspândirii sale au afectat populațiile de buburuze autohtone și confortul locuințelor.
Istoria sa reprezintă un avertisment: chiar și încercările bine intenționate de a ajuta mediul înconjurător trebuie evaluate nu doar în funcție de beneficiile pe care le aduc pe termen scurt, ci și în funcție de consecințele pe care le-ar putea avea pe termen lung.
