Leonie Cornips, lingvistă olandeză, își amâna de mult pauza de cafea. Aerul rece de toamnă făcea ca un ceai fierbinte să fie tentant, dar Cornips era ocupată. Era deja de câteva ore alături de o mică turmă de vaci. Dacă ar fi plecat acum, ar fi pierdut ceva prețios, greu de recuperat. Cornips și vacile intraseră într-un spațiu comun delicat, pe care ea îl numește „ritmul vacii”, scrie BBC.
Cornips este sociolingvistă la Institutul Meertens din Amsterdam, Olanda. Cercetătorii care trec pragul acestui institut studiază, de regulă, limba și cultura neerlandeză. Cercetătoarea, deosebit de calmă în exprimare, și-a câștigat recunoașterea academică în anii ’90 și continuă să analizeze variațiile sintactice dintre diferitele dialecte ale Țărilor de Jos. Cu toate acestea, în ultimii ani, munca ei a luat o direcție neobișnuită, numită de specialiști „orientarea spre animale”.
Timp de ani la rând, Cornips și-a petrecut vacanțele de vară la o fermă. A fost surprinsă de la început de personalitățile distincte ale vacilor. Apoi, a citit un eseu al unui filozof care se întreba de ce lingviștii nu studiază și animalele. Această idee a marcat-o profund. Cornips a ajuns să creadă că vacile au inteligența și obiceiurile sociale necesare pentru a fi subiecte de studiu în lingvistică. În plus, fiind neerlandeză, știa că vacile sunt un simbol cultural într-o țară pasionată de brânzeturi. Așa că și-a îndreptat atenția spre ele.
Limbajul - dovadă de superioritate?
Oamenii au presupus timp de secole că abilitatea de a folosi limbajul este o dovadă a superiorității noastre. Există chiar și un termen academic pentru acest fenomen: „logocentrism”, care sugerează că cei care folosesc cuvinte (din grecescul logos, care înseamnă „cuvânt” sau „rațiune”) ocupă o poziție privilegiată. Mulți lingviști susțin că limbajul este ceea ce ne definește ca oameni. Animalele pot mormăi, lătra sau ciripi, dar nu posedă nimic care să poată fi considerat limbaj propriu-zis.
Leonie Cornips folosește studiile sale asupra vacilor pentru a contesta această idee. Cercetările ei se înscriu într-o tradiție de peste o jumătate de secol, inițiată de Jane Goodall, care a studiat cimpanzeii, și Roger Payne, care a înregistrat cântecele balenelor cu cocoașă în anii 1960, încercând să demonstreze că oamenii nu sunt atât de unici din punct de vedere lingvistic pe cât s-a crezut.
„Problema este că oamenii nu au o definiție clară a limbajului”
La început, mulți dintre colegii lui Cornips au fost sceptici când ea a propus aplicarea principiilor lingvisticii asupra animalelor.
„Problema este că oamenii nu au o definiție clară a limbajului”, explică ea. „Când vorbesc despre limbaj, se referă mereu la sunetele care ies din gură.” Însă, după șase ani petrecuți în preajma vacilor, Cornips a ajuns la concluzia că limbajul ar trebui înțeles ca un fenomen „distribuit” între gură, corp și mediul înconjurător. Acest lucru îl face să fie întrupat, multimodal și senzorial. „Mănânc alături de vaci, le ating, le sărut, merg cu ele, le îmbrățișez”, spune ea.
Majoritatea cercetărilor despre limbajul vacilor s-au concentrat pe sunete. Un studiu din 2015, realizat în Țările de Jos, a analizat tonalitatea sunetelor produse de vaci pentru a vedea dacă acestea se corelează cu anumite comportamente, concluzionând că acest lucru ar putea fi un indicator al stării lor de bine. De asemenea, un studiu australian din 2019 a arătat că vacile nu doar că au vocalizări distincte la nivel individual, dar își mențin aceste sunete caracteristice în contexte diferite.
”Pentru vaci, corpul este un instrument esențial de cunoaștere a celorlalți”
Cornips și fermierii care o ajută se concentrează pe frecvența, durata și intensitatea sunetelor produse de vaci. Însă ea nu se limitează doar la acestea, ci studiază și alte forme prin care bovinele își exprimă intențiile. Metodele ei sunt adesea etnografice, bazate pe observarea atentă a comportamentului și interacțiunilor vacilor. „Observ că, pentru vaci, corpul este un instrument esențial de cunoaștere a celorlalți”, spune ea. Această perspectivă a determinat-o să vorbească mai puțin despre „limbaj” și mai mult despre „practici lingvistice”.
Ritual elaborat de salut
De exemplu, vacile urmează un ritual elaborat de salut, pe care Cornips trebuie să-l respecte pentru a intra în ritmul turmei. A înțeles acest lucru interacționând cu Piet, un tânăr taur Fleckvieh crescut într-un sistem intensiv, pe care l-a adus într-un țarc alături de cinci alte vaci.
„Eram atât de bucuroasă să-l văd, încât, imediat ce intram în țarc, mergeam direct la el și încercam să-l ating”, povestește Cornips. Însă Piet se retrăgea de fiecare dată.
Treptat, ea a înțeles că trebuie să respecte spațiul personal al lui Piet, la fel cum ar face cu un alt om. A învățat să-și țină brațele pe lângă corp și să mențină contactul vizual intermitent, alternând privirea între Piet și altceva din jur. „Mi-a luat ceva timp să învăț acest lucru”, spune ea. „Eram foarte naivă. De fapt, vacile mă învățau pe mine cum să mă conectez cu ele.” A realizat că există un cod al interacțiunii pe care trebuie să-l descopere cu răbdare.
Prima „frază” într-o conversație cu o vacă poate consta în mișcarea urechilor și o privire atentă
Această răbdare este esențială și în modul în care vacile comunică între ele. Când o mamă își cheamă vițelul, răspunsul poate veni abia după 60 de secunde. În acest timp, comunicarea continuă prin gesturi corporale. Cercetări din Austria arată că poziția urechilor și întinderea gâtului sunt elemente cheie ale comunicării bovine. Dacă pentru oameni mișcarea urechilor este doar un truc amuzant, pentru vaci este un aspect fundamental al interacțiunii. Prima „frază” într-o conversație cu o vacă poate consta în mișcarea urechilor și o privire atentă.
Vacile nu sunt singurele animale studiate pentru complexitatea comunicării lor. Michelle Fournet, profesor asistent de ecologie acustică marină la Universitatea din New Hampshire, afirmă că este greșit să impunem așteptări umane asupra altor specii, cum ar fi balenele sau focile.
„Dacă vrem să înțelegem cu adevărat cum și de ce comunică animalele, trebuie să încercăm să vedem lucrurile din perspectiva lor”, explică ea. Fournet evită să numească „limbaj” schimbul de informații dintre animale, dar recunoaște subtilitatea acestor sisteme de comunicare. Nu sunt inferioare celor umane, spune ea, ci pur și simplu diferite.
Una dintre deosebirile majore dintre oameni și animale este modul în care își folosesc mediul. Cornips a descoperit că vacile se bazează mai mult decât noi pe spațiul din jur pentru a comunica. A observat o turmă în care vacile își foloseau corpurile pentru a lovi un gard de fier, semnalând astfel ora mesei. A remarcat, de asemenea, că reacția vacilor față de ea depindea de tipul de adăpost în care intra – fie unul cu pereți, fie unul deschis. Astfel, ea consideră că vacile dezvoltă practici lingvistice diverse, asemănătoare dialectelor, în funcție de mediul înconjurător.
Vacile domestice au și provocarea suplimentară de a comunica cu oamenii. „Majoritatea fermierilor nu sunt atenți la ritmul vacii”, spune Cornips. „Vacile trebuie să se supună ritmului fermierului.” Dacă o vacă nu învață rutina zilnică sau nu este productivă, ajunge la abator. Cornips este surprinsă de cât de ușor sunt vacile considerate „proaste”.
„Pentru a deveni o vacă de lapte, un animal trebuie să dezvolte abilități de comunicare foarte sofisticate, deoarece trebuie să înțeleagă ce vrea fermierul de la ea… ceea ce nu este deloc ușor.”
Cornips a analizat înregistrări care arată că vacile își simplifică vocalizările atunci când un fermier le înțelege nevoile. În loc să le facă mai supuse, domesticirea pare să fi determinat vacile să-și extindă repertoriul de comunicare.
”Scopul meu este să îi fac pe oameni să privească animalele domestice cu alți ochi”
Dacă vacile au un sistem de comunicare complex, cum se compară acesta cu al altor specii, precum balenele cu cocoașă? Aceste mamifere acvatice sunt cunoscute pentru vocalizările sofisticate și dialectele lor regionale. Totuși, Cornips subliniază că balenele nu au urechi mobile ca vacile și nici copite, ceea ce le limitează expresivitatea corporală.
Mulți lingviști sunt încă reticenți în a atribui limbajul animalelor. Eva Meijer, autoarea eseului care a inspirat-o pe Cornips, susține că definiția limbajului a fost construită pentru a exclude animalele. Ea crede că recunoașterea limbajului la alte specii ne-ar putea ajuta să le înțelegem mai bine și să trăim mai sustenabil pe această planetă.
Cornips nu își propune să promoveze o agendă pentru drepturile animalelor, ci să lărgească domeniul lingvisticii. Totuși, cercetările sale ridică întrebări importante despre complexitatea vieții sociale a vacilor și impactul comunicării asupra comportamentului lor.
„Scopul meu principal”, spune ea, „este să îi fac pe oameni să privească animalele domestice cu alți ochi.”