Laureata Nobel pentru literatură Herta Müller a crescut într-un sat din vestul României, în plin comunism, învățând de mică o lecție a fricii: cum să cojească un cartof fără să irosească nimic, fiindcă mama ei supraviețuise cinci ani de înfometare într-un lagăr sovietic. În noile sale memorii, „Satul de la marginea lumii”, scriitoarea de etnie germană din Banat reconstituie o copilărie sumbră – cu o mamă care o bătea, un tată fost SS care cânta imnuri naziste când era beat și o Securitate descrisă drept o „colosală Stație a Fricii” – într-o cronică necruțătoare care vine să spulbere nostalgia tot mai răspândită în Occident după comunism, arată o cronică a jurnaliștilor de la Financial Times.
Când laureata Nobel pentru literatură Herta Müller creștea într-un sat mohorât din vestul României, în plină glorie a comunismului din anii 1950, a învățat repede că exista o singură regulă casnică ce conta cu adevărat: cojirea cartofilor cu maximă atenție. Mama ei petrecuse cinci ani la limita înfometării într-un lagăr de muncă sovietic, fiind una dintre zecile de mii de membri ai minorității germane din România deportați în URSS după înfrângerea Germaniei naziste.
„Mama pretindea ca răzătura să fie dintr-o singură bucată: subțire ca o foiță și circulară, ca o panglică încolăcită”, scrie Müller. „Țipa la mine dacă îmi aluneca prea adânc cuțitul în cartof... Foamea ei cronică, după ce s-a întors din lagăr, era izvorul complicității ei de o viață cu cartoful”.
Există o duritate necruțătoare în scrisul lui Müller. Dar, la urma urmei, sursa romanelor sale aclamate – și acum a memoriilor „Satul de la marginea lumii” – este România de sub dictatorul Nicolae Ceaușescu și de sub sinistrul său predecesor, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Era un peisaj atât de strivit de suspiciune și frică, încât aproape toate urmele de decență și demnitate fuseseră stinse.
Comunitatea germană din Banat din care provenea Müller purta o stigmă aparte în ochii Partidului Comunist Român, care îi cataloga drept trădători. Mulți dintre bărbați se înrolaseră în Wehrmacht; (adevărul incomod că armata română mărșăluise alături de naziști în Uniunea Sovietică fusese șters cu buretele din istoria României). Tatăl lui Müller se înrolase în SS. Până la sfârșitul vieții, când era beat, cânta imnuri SS.
Cu o mamă temătoare și demoralizată, care o bătea cu regularitate, și un tată fascist nepocăit, copilăria ei a fost sumbră chiar și după standardele restrânse ale blocului sovietic. Dar aceasta nu este o carte despre suferință. Abundă în amintiri magice – gustul fructelor putrezite, lanurile de porumb, fascinația din copilărie a autoarei pentru bufnițe –, toate proiectate pe fundalul fadului neîndurător al Banatului, grânarul țării.
Și totuși, în traducerea plină de suflet din germană semnată de Kate McNaughton, cititorul nu pierde nicio clipă din vedere cenușiul dezumanizant al vieții din spatele Cortinei de Fier. Este, în egală măsură, o reflecție clinică și pătrunzătoare asupra vieții sub tiranie, asupra compromisurilor pe care atât de mulți sunt nevoiți să le facă, asupra alegerilor și consecințelor lor.
Descrierea făcută de Müller ținutei, comportamentului și mentalității ranchiunoase a birocraților din vârf surprinde atât de bine banalitatea, dar și cruzimea sistemului.
„Erau înguști la minte, greoi, lipsiți de scrupule, cinici, capricioși, înspăimântător de needucați”, scrie ea. „Nu aveau nevoie, desigur, să se priceapă la nimic, nici măcar la comunism... Pentru verile toride... funcționarii își aveau costumele lor verde-muștar... Pe lângă acest simț al «modei de mare oraș», tovarășii mai dobândeau și o anume viclenie: privirea piezișă... și fala vulgară a escrocilor”.
Din când în când, își amintește că surprindea o sclipire de compasiune sau de empatie. Este momentul în care cineva se prăbușește mort pe stradă. Un trecător așază un ziar pe fața mortului. Un altul îl ia, mototolește cu curaj hârtia pe care trona o fotografie uriașă a lui Ceaușescu și o înlocuiește cu o batistă. Este și povestea prietenei sale Jenny, al cărei sprijin o ține pe linia de plutire atunci când se află sub o presiune extremă din partea Securității – până când Jenny ajunge mai târziu să o trădeze.
Relatarea lui Müller despre perioada petrecută într-o fabrică de stat îți taie răsuflarea prin felul în care descrie hărțuirea pe care a îndurat-o pentru că a refuzat să facă jocul Securității. O parte din ea era, în aparență, măruntă: a ajuns să fie nevoită să vină la muncă și să stea, zi după zi, fără să facă nimic, pe o casă a scării. Era totodată o tortură psihologică neîncetată. Era ridicată de pe stradă, parcă la întâmplare, pentru interogatorii.
„Securitatea era o colosală Stație a Fricii”, scrie ea. „Singurul sector productiv al economiei socialiste era producția de frică”.
Müller a fost lăsată în cele din urmă să emigreze în 1987 – cu doar doi ani înainte de revoluția anticomunistă care a dus la răsturnarea și executarea lui Ceaușescu. România era pe atunci atât de disperată după valută forte, încât își vindea pe bani minoritatea germană.
Unul dintre prietenii ei scriitori hotărăște să rămână. „Doar Roland Kirsch, cel mai tânăr dintre noi, a spus că vrea să mai stea o vreme și că va veni mai târziu”, scrie ea. „Știm cu toții cum s-a sfârșit. Doi ani mai târziu a fost găsit spânzurat. Pe ultima lui carte poștală scria: «Uneori trebuie să mă mușc de deget ca să simt că încă exist»”. (Cât despre Müller însăși, la sosirea în Germania, după toate suferințele îndurate, s-a trezit acuzată că ar fi fost spioană a Securității.)
Într-o vreme în care excesele capitalismului sunt din nou puse sub lupă, există în Occident o tendință tot mai accentuată de a se deda unor reevaluări idilice ale comunismului. Memoriile lui Müller spun totul ca replică la un asemenea sentiment, mai ales prin observațiile ei despre lipsa de frumusețe, de creativitate și de culoare din lumea cenușie în care a fost crescută.
Dar aceasta nu este o carte politică. Este o relatare atemporală despre umanitate și, totodată, despre ce înseamnă cu adevărat să fii scriitor. Scrisul, sugerează ea, are o paralelă cu felul în care te raportezi la un sistem totalitar. „Cântărești vorbirea și tăcerea, iar amândouă rămân încurcate una într-alta. Aluzie și omisiune – totul e un singur și mare labirint”.