Ce-ar fi dacă, într-o zi, ai afla că o ceapă românească e conservată cu grijă într-o bancă de gene din America, dar România nu mai are dreptul să o revendice?
Costel Vînătoru este cercetător, șeful Băncii de Gene din Buzău – și, în același timp, preot ortodox. De 40 de ani luptă să salveze soiurile românești pierdute prin lume, în timp ce statul român ezită să le protejeze. Într-un interviu acordat pentru Antena3.ro, Vînătoru a izbucnit în plâns: „Am dormit în frig ca să salvez semințele. Dacă le pierdem, pierdem viitorul.”
În lipsa unei legislații naționale clare, semințele românești sunt exportate, uitate, pierdute. Unele sunt regăsite, după ani de căutări, în bănci de gene din străinătate – fără ca România să le mai poată revendica oficial. O discuție tulburătoare despre identitate, credință și disperarea unui om care trage, singur, clopotele pentru grădina genetică a țării.
› Vezi galeria foto ‹
„Nu pot să trimit semințele țării mele fără un acord de stat”
Reporter: Ce soiuri de plante știți că a trimis România la Svalbard până acum?
Costel Vînătoru: Asta este o întrebare destul de interesantă. Nu cred că avem o evidență clară cu ce s-a trimis la Svalbard, pentru că, în primul rând, noi nu avem nicio instituție în România care să fie construită și să funcționeze după standardele FAO, adică să întrunească cerințele unei bănci care să fie membră a rețelelor internaționale, conform standardelor internaționale.
Instituția pe care o conduc este la început de drum. Am primit solicitare, inclusiv de la ambasadorul nostru de acolo, anul trecut, ca să trimitem resurse. Și trebuie să spun că am refuzat. Dar nu din alte motive, ci serioase.
Reporter: De ce?
Costel Vînătoru: În primul rând, noi nu avem un acord guvernamental între țara noastră și acest depozit internațional – depozit care, știm, este al americanilor și că acolo s-a găsit locația cea mai potrivită pentru a păstra semințele.
Deci, da, nu avem un acord la nivel guvernamental, și mie mi s-a părut că n-ar fi fost corect ca eu, ca șef de instituție, să trimit niște resurse genetice care nu sunt altceva decât elemente de identitate ale unui stat – ale țării noastre – să le trimit doar în baza unei decizii proprii. Era nevoie de o decizie guvernamentală, la nivelul cel mai înalt al statului român. Așa am considerat, pentru că așa se întâmplă în toată lumea.
România nu are o lege pentru conservarea resurselor genetice
Pe de altă parte, vorbeam de instituții acreditate. Noi nu avem instituții care să fie acreditate și care să facă amprentare genetică, ca acele resurse pe care noi le trimitem acolo să fie recunoscute ca resurse românești. Deci avem o problemă: noi nu avem bănci de resurse genetice care să facă amprentare genetică.
Nu avem bănci specializate pe domenii și resursele noastre, din păcate, au ajuns pe alte căi, în diverse bănci de resurse din lume. Am tatonat și am văzut că găsim aproape în toate băncile de resurse genetice din lume soiuri românești – dar nu știm cum au ajuns acolo. Și nu știu cine ar putea răspunde.
Avem nevoie de o lege națională privind conservarea resurselor, pentru că, așa cum am spus, aceste resurse sunt elemente de patrimoniu, sunt vitale pentru un stat, sunt elemente de identitate.
Când vorbim despre resurse genetice, vorbim, practic, despre viață. Suntem dependenți de mâncare. Nu putem trăi fără mâncare.
Apoi vorbim de resurse medicinale, pentru că aceste plante, așa cum știți, stau la baza multor produse medicinale. Vorbim de resurse energetice. Sunt foarte importante aceste resurse.
Eu mă chinui de foarte mulți ani, cu cinci premieri și șase miniștri ai agriculturii, să-i conving că trebuie să dezvoltăm o rețea de bănci de resurse genetice în România, acreditate, și care să păstreze acest tezaur așa cum o fac cei de la Svalbard.
Și nu doar acolo – acolo este depozitul cel mai mare al lumii, așa cum știți, și locul cel mai sigur. Nu se vizitează, accesul este foarte limitat. Sunt multe informații în sistemul internațional care arată că acolo este cel mai sigur loc și că s-au luat măsuri tocmai pentru că aceste resurse sunt expuse la mari pericole.
Pe de-o parte, noi le-am lăsat de izbeliște și au ajuns în toată lumea, fără să fie recunoscute ca fiind ale noastre. Pe de altă parte, schimbările climatice, importul de semințe care impurifică creațiile românești, bolile, dăunătorii, neglijența omului, plantele invazive, ca să nu mai vorbim de alte accidente sau, Doamne ferește, războaie, accidente nucleare sau chimice – toate acestea sunt factori care amenință direct aceste resurse.
Aș putea vorbi foarte mult despre importanța și despre pericolele la care sunt expuse aceste resurse. Dar, repet, noi ne mișcăm foarte greu cu acest proiect. Am pierdut și chiar din resursele pe care le avem în conservare. Le pierdem pentru că nu avem personal suficient aici, ca să le regenerăm, ca să le păstrăm.
20.000 de soiuri conservate. Cu 19 angajați și zero siguranță
Reporter: Care este scopul instituției pe care o conduceți? Câți oameni sunt angajați? De câți ați avea nevoie? De asemenea, colaborați cu alte autorități internaționale?
Costel Vînătoru: Instituția noastră a luat ființă foarte greu și, din păcate, suntem tot la început de drum. Avem doar 19 salariați, dintre care, din păcate, câțiva sunt bolnavi – și vorbim de boli destul de grave. Avem personal insuficient, resurse financiare insuficiente, dotare la fel.
Avem nevoie de o clădire nobilă, care să aibă celule cu atmosferă controlată, laboratoare. Suntem la bunăvoința Primăriei Buzău, care ne-a dat acest spațiu și aceste clădiri, dar mai avem mult până departe.
Avem nevoie de personal – aceasta este durerea acută a noastră. Și nu au înțeles cei care au putere de decizie că aceste resurse trebuie păstrate și că sunt importante pentru neamul nostru.
Banca de resurse genetice a Germaniei are 485 de salariați și bugetul pe anul trecut a fost de 34 de milioane de euro. Iar noi vorbim de un buget de subzistență de azi pe mâine și, sigur, de câțiva salariați.
Și am fost sunat de nu știu câte ori de la minister, să fiu întrebat dacă sunt necesari toți acești oameni. Dacă nu trebuie să reducem. Ba chiar a apărut o idee năstrușnică: că ar fi bine să ne contopim cu o altă unitate de creștere a viermilor de mătase.
E trist, pentru că eu am venit aici și am strâns, timp de 40 de ani, soiuri românești. Le-am păstrat cum am putut, prin tot felul de instituții pe unde am găsit înțelegere. Și am adus peste 20.000 de soiuri aici, la această instituție – donații efective pentru statul român, pentru a le păstra ca patrimoniu al țării.
Și, din păcate, nu s-a întâmplat nimic semnificativ pentru a dezvolta această instituție. În alte țări, lucrurile s-au făcut de mult.
Luați Bulgaria, de exemplu: în 1883 au creat prima instituție de conservare a resurselor genetice. Vecinii noștri, în necaz și suferință, ucrainenii – în 1913 au înființat Banca de Resurse Genetice de la Harkov. Și, așa cum se știe, acestea sunt printre primele ținte în războaie. Așa s-a întâmplat și la Alep, în Siria. Și acum – și aici – a fost distrusă banca, dar ei au avut înțelepciunea și puterea să salveze resursele de acolo.
Deci, acele semințe pe care le-au avut din moși-strămoși, create de cercetarea lor... din păcate, noi ne mișcăm foarte greu. Și, așa cum am spus, pierdem din aceste resurse pentru că nu avem puterea de regenerare. Nu avem personal care să poată regenera aceste semințe și să le evalueze pentru a le păstra pentru generațiile viitoare.
Ne va costa această neglijență. Din păcate, probabil că cei care au azi putere de decizie nu înțeleg profunzimea și importanța acestui proiect pentru țară.
Vorbim de cea mai importantă resursă a unui popor: hrana. Și, din păcate, nu punem la adăpost acest dar pe care ni l-a lăsat Dumnezeu – România, aceste semințe cultivate și adaptate de moșii și strămoșii noștri, de unitățile de cercetare. Aceste resurse sunt lăsate de izbeliște și, cum am spus, foarte multe au ajuns în afara țării, fie în unități de cercetare, fie în bănci de gene. Și nu mai aparțin statului român.
Ceapa aurie de Buzău, în banca de gene de la Cornell
Reporter: Spuneați de cele 20.000 de soiuri conservate de dumneavoastră. Toate acestea sunt autohtone, sunt ale noastre?
Costel Vînătoru: Soiuri românești. Fie că vorbim de soiuri, fie că vorbim de populații locale pe care le-am descoperit în diverse zone ale țării, în gospodăriile populației. Sunt creații românești, creații care astăzi nu se mai regăsesc în cultură.
Pe lângă acestea, trebuie să recunoaștem: am pierdut foarte mult. În afară de cele care au plecat pe diverse căi în afara țării, am pierdut și prin desființarea unităților de cercetare. Am făcut o analiză și o pot pune la dispoziția presei și specialiștilor. Oricine poate verifica cataloagele oficiale ale plantelor de cultură din România. Să vadă câte au dispărut de-a lungul timpului.
Am făcut o mică inventariere: peste 2.600 de soiuri de legume s-au pierdut după ’90 în România.
Semințele românești nu mai aparțin statului român
Reporter: Cum adică s-au pierdut?
Costel Vînătoru: S-au desființat unitățile de cercetare care mențineau acele soiuri. Au apărut soiuri de import, iar acelea nu au mai avut „stăpân”. Nu a mai avut nimeni grijă de ele. Nu am avut instituții care să le conserve. Sigur, acum nu mai sunt în cultură. Au dispărut.
Am încercat, spre exemplu, să găsesc ceapa aurie de Buzău. Am căutat în toate băncile de resurse genetice din Europa și nu am găsit-o. Și știți unde am găsit-o? La americani. La Universitatea Cornell, în banca lor de gene.
Am primit 50 de semințe, cu două documente însoțitoare, pe care vi le pot pune la dispoziție. Primul document atestă că cele 50 de semințe sunt libere de boli și dăunători. Al doilea – că avem dreptul să le folosim.
Reporter: Cum au ajuns în America?
Costel Vînătoru: Păi, asta întreb și eu! Mai ales că noi nu am avut niciun acord. Ca să pot aduce acele semințe, a fost nevoie de un an de zile de documente și corespondență. Și, atenție: am obținut acordul pe persoană fizică, pentru că România nu are o instituție acreditată care să poată face acest schimb oficial.
Reporter: Adică americanii v-au spus: „Ia de aici 50 de semințe din ceapa ta de Buzău. Ai dreptul s-o folosești”?
Costel Vînătoru: Exact. La fel am găsit în Germania, în banca lor de gene: tomate de Țigănești, vinete Danubiana, bucureștene, dintre soiurile care altădată erau branduri naționale, cultivate pe suprafețe mari. Chiar și azi, dacă ar fi readuse în cultură, ar fi deosebit de productive și valoroase.
Dar iată: vorbim despre resurse care nu au fost bine gestionate. Repet: România nu are o lege cadru națională pentru conservarea resurselor genetice. Și, din lipsă de legislație, din lipsă de instituții, din lipsă de capacitate, nu reușim să protejăm aceste creații. Și e o bătaie mare pe ele la nivel internațional.
Vorbim de pepeni renumiți de Lovrin, cei care se cultivau la Dăbuleni – deja nu mai sunt în România.
Pepeni, roșii, ceapă – toate, plecate. Și importăm ce am avut
Reporter: Adică e posibil ca pepenii pe care-i găsim azi prin supermarketuri să provină din semințe care, cândva, au fost ale noastre?
Costel Vînătoru: Da, sigur. Am găsit și astfel de situații. Am făcut analiza genetică la tomate importate și am descoperit că una dintre ele era o populație locală din Buzău, din care s-a obținut, la vremea respectivă, soiul Buzău 1600. Noi acum îl importăm, cu un cod scris pe colțul plicului: 778, de la o firmă dintr-o țară puternică din Europa.
Deci, practic, nu avem ordine și disciplină în acest domeniu. Nu avem instituții care să conserve pe termen mediu și lung, să fie acreditate, să poată demonstra științific și internațional că aceste resurse sunt ale noastre.
Reporter: Și cine ar trebui să facă asta? Ministerul Agriculturii?
Costel Vînătoru: Desigur! Ministerul Agriculturii ar trebui să facă asta, pentru că vorbim, în principal, de resurse vegetale. Deși sunt și resurse în afara ministerului. Resurse din flora spontană, de exemplu – care nu sunt gestionate de Ministerul Agriculturii.
Am încercat, acum câțiva ani, să gândesc un act normativ național pentru conservarea resurselor. M-am uitat pe legislația altor țări și mi-am dat seama că la noi e foarte complicat: avem arii protejate la Ministerul Mediului, la Academia Română, la Academia de Științe Agricole, la Ministerul Agriculturii, la autoritățile locale... Fiecare cu părticica lui.
E greu să le armonizezi, dar nu e imposibil. Problema e că n-au vrut să se întâmple asta. Nu e niciun secret. Vorbim acum de un deficit mare în PIB, dar dacă cineva ar evalua cât pierdem anual doar din importul de semințe...
Am făcut o analiză în 2016, când am început să bat mai insistent la ușile miniștrilor și premierilor. Analiza arăta că suma pe care România o alocă anual pentru importul de semințe era comparabilă cu cea pentru Armată. Și totuși, nu se alocă bani ca să ne conservăm propriile resurse. Dimpotrivă: le pierdem.
Eu am prins și perioada de dinainte de '89, când exportam semințe. Și nu oriunde – în țări care astăzi ne vând semințe. La ferma unde lucram, am produs semințe de tomate pentru Olanda. Da, Olanda! Poate le reexportau și în alte părți, dar am produs semințe pentru marile puteri agricole și științifice. Iar acum suntem dependenți de importuri. E grav.
Dacă nu obțineam acele culoare verzi în pandemie, nu aveam ce să punem sub brazdă. A trebuit să cerem voie, noaptea, de la vecini, ca să treacă tirurile cu semințe. E umilitor. Pentru că noi nu suntem capabili să avem propriile bănci de resurse. Nu suntem independenți alimentar. Iar aici vorbim de lucruri serioase – independență, siguranță, securitate alimentară.
Un proiect de țară ținut în frig
Reporter: Cum ar trebui să arate clădirea în care funcționați, ca aceste semințe să fie depozitate în perfectă siguranță?
Costel Vînătoru: Suntem la început de drum. Avem niște clădiri primite de la Primărie. Instituția a fost înființată în 2019. Am funcționat o singură zi, apoi s-a schimbat ministrul Agriculturii și m-a demis. Am stat vreo doi ani ca să se gândească dacă e nevoie de instituție. În 2021 am reluat activitatea cu trei oameni. Apoi am ajuns la 7. Iar acum avem 19.
Am încercat să ne dotăm cum am putut – cu bani de la minister, din două proiecte câștigate prin competiție, și cu sprijinul câtorva oameni de bine care au înțeles mai bine decât statul român importanța proiectului. Ne-au cumpărat o celulă cu atmosferă controlată, ne-au ajutat să reparăm clădirile. Dar... mecanismele sunt greoaie. Orice donație trebuie trecută prin buget, durează luni de zile, mai multe instituții trebuie să dea aprobări ca să îți dea dreptul să folosești bănuții pe care i-ai primit pentru ceva.
Reporter: Și în perioada aceea de doi ani, ce ați făcut cu semințele?
Costel Vînătoru: În acea perioadă s-au devalizat și clădirile. Semințele le-am păstrat sub pat, pe mobilă, în jurul casei, în casă. A trebuit să dorm o iarnă întreagă în frig, ca să nu fie afectate pliculețele de căldură. Instituția trebuia tratată ca un proiect de țară.
Vorbim despre patrimoniu național. Semințele acestea sunt românești. Sunt ale noastre. Le putem folosi fără să plătim drepturi de autor sau redevențe străinilor. Dacă le pierdem, pierdem viitorul. Va fi pâinea mai scumpă. Vom fi dependenți de alții.
„Pentru mine, aceste semințe sunt ca niște copii”
Reporter: Ce v-au spus americanii când v-au trimis semințele?
Costel Vînătoru: Că avem voie să le folosim, dar nu mai putem să le înregistrăm în catalogul oficial românesc și să spunem că ceapa aurie de Buzău e a noastră. Din moment ce au fost scoase și nu au mai fost păstrate la noi, nu le mai putem declara ca fiind ale noastre. S-ar putea să fi fost deja amprentate genetic acolo. Și când venim noi să spunem că ceapa aurie de Buzău este a noastră, ni se va spune: „Nu, e deja înregistrată la noi.”
Reporter: Adică Buzăul e în America?
Costel Vînătoru: Da. Și România închide ochii. Asta trebuia să facem: să amprentăm genetic resursele noastre, să putem demonstra științific că sunt ale noastre. Nu doar prin imagini și tradiție. Și astea sunt bune, dar nu ajută când vine vorba de drepturi.
Uitați cazul tomatelor „inimă de bou”. Le-am păstrat greu. Dar acum sunt înmatriculate în Italia, în Franța, în Bulgaria. Noi nu mai putem folosi denumirea. Am refăcut o varietate – amprentare genetică diferită – ca să nu avem probleme. Se cheamă „Andrada” și pe spate am scris tomata Andrada, inimă de bou, ca să încercăm să reparăm faptul că nu am avut instituții specializate care să facă acest lucru.
Reporter: Și ministrul Agriculturii de azi ce face?
Costel Vînătoru: I-am scris de nu știu câte ori, am cerut câțiva muncitori. Pentru că semințele astea au viabilitate scurtă. Cele mai puternice țin 4-5 ani. Multe își pierd germinația în 2-3 ani. Și dacă pierdem și astea... înseamnă că am muncit o viață degeaba. Eu am avut, în 40 de ani, 3 săptămâni și jumătate de concediu și două săptămâni și jumătate de spital. Atât. Restul, câmp și plante. De dimineață până noaptea.
Pentru mine, aceste semințe sunt ca niște copii. Le-am dat nume din familie: ale copiilor mei, ale soției mele. Pentru că nu am putut fi cu ei. Și, când vezi că nu mai germinează o sămânță la care ai lucrat o viață, e ca și cum cineva din familie se mută la Domnul. E o tristețe foarte mare. Nu vă pot descrie în cuvinte ce simt când această resursă nu am reușit s-o văd într-o cameră controlată frigorific, pentru generațiile viitoare.
Trebuie camere frigorifice, instituții puternice, acreditate. Trebuie să demonstrăm că aceste creații sunt românești și ne aparțin. Dacă cineva vrea să le folosească, să ceară acordul statului român. Legislația internațională e dură. La noi e permisivă, din păcate.
Ştiri video recomandate
