Tomata românească, între pesticide și lupta pentru gust: de ce e tot mai greu să cultivăm roșii sănătoase

România importă tot mai multe semințe pentru a-și susține producția agricolă, dar odată cu ele aduce și boli, dăunători și o dependență periculoasă de chimicale. Un exemplu în acest sens sunt roșiile, spune cercetătorul Costel Vînătoru, director al Băncii de Resurse Genetice Vegetale din Buzău.

Tomata, planta cu cele mai multe boli

De la gustul pierdut până la culturile eșuate, roșia a devenit, în ultimii ani, un pariu riscant pentru agricultorii români. Cauza nu este doar în sol sau climă, ci în ceea ce nu se vede - bolile aduse din import și lipsa unei biosecurități coerente.

„Nicio plantă de cultură din România nu are mai multe boli și dăunători decât tomata. De aceea a ajuns să fie o mare aventură să cultivi tomate în România și suntem în situația aceasta și de aceea sunt și rezultatele pe care le vedem în piață”, susține Vînătoru.

Rezultatele despre care vorbește Costel Vînătoru se văd în rafturi și în rapoartele de laborator: tomate fără gust, dar cu niveluri alarmante de pesticide, roșii care arată perfect dar care nu pot fi mâncate fără suspiciune.

„Analizele chimice de laborator arată că sunt foarte multe loturi infestate și cu cantități foarte mari de pesticide, pentru că nu am avut bine pusă la punct misiunea aceasta de biosecuritate, nu am respectat normele de biosecuritate, nu facem ce trebuie pe zona aceasta. Știu că iar o să supăr multă lume, dar ăsta e adevărul”, precizează cercetătorul.

Ce aduc, de fapt, semințele din import?

În goana după producții mari, uniforme și „de piață”, România a ajuns să importe masiv semințe din afara țării. Doar că aceste semințe nu vin singure.

„Au pătruns în România, prin intermediul importurilor de semințe, de fructe, de legume, prin ambalaje, boli și dăunători extrem de periculoși, care nu pot fi combătuți nici măcar pe cale chimică, cu substanțe foarte dure”, explică Vînătoru.

Acești agenți patogeni transformă culturile în terenuri de luptă și obligă fermierii să folosească din ce în ce mai multe substanțe pentru a ține în viață planta. Efectul e dublu: crește prețul de producție și scade siguranța alimentară pentru consumator.

O muncă titanică: peste 1.000 de pagini despre bolile roșiei

La Buzău, echipa condusă de Vînătoru documentează de ani buni amenințările care planează asupra tomatelor. Rezultatul? Un ghid științific uriaș, care încă nu e finalizat.

„Lucrăm la un ghid de recunoaștere a bolilor și dăunătorilor la tomate – am depășit undeva 1000 de file și încă nu am terminat. Și cel mai bun specialist din lume nu are capacitatea ca vizual, fără analize de laborator, să identifice precis un patogen, o boală sau anumite boli la tomată”, spune el.

Agricultură cu 20 de tratamente

Vulnerabilitatea plantelor face ca mărul - și nu doar el - să fie supus unui regim chimic intens, pentru a ajunge întreg pe raftul supermarketului.

„Gândiți-vă: pentru un măr ai nevoie de 15-20 de tratamente chimice. Așa se întâmplă și la alte plante. Fermierii, disperați, folosesc doze mari, amestecuri periculoase, doar ca să salveze cultura”, explică șeful Băncii de Resurse Vegetale Buzău.

Asta nu mai este agricultură, spun specialiștii, ci o formă de întreținere artificială, susținută de o industrie a pesticidelor și de o politică agricolă lipsită de viziune pe termen lung.

Soluția? Să nu mai tratăm boala, ci cauza

Pentru Vînătoru, miza e clară: să construim de la zero soiuri care nu au nevoie de „perfuzie chimică”. Iar cheia e în laboratoarele din România, dacă ar fi finanțate.

„Cea mai bună soluție este cercetarea. Cercetare locală, care să creeze soiuri adaptate condițiilor climatice de aici. O mașină poate funcționa și în Africa, și în Siberia, dar o plantă nu. Trebuie creată local. Noi încercăm ca în aceste creații pe care le obținem să le nobilăm și cu gene de rezistență la anumiți patogeni, adică să aibă o rezistență genetică ridicată, să se folosească mai puține substanțe sau să evităm pe cât putem aceste tratamente”, spune el.

Adevărata problemă e însă subfinanțarea cronică a cercetării românești. În timp ce alte state investesc strategic în autonomie agricolă, România alocă sume infime.

„Din păcate, România alocă 0,12% din PIB pentru cercetare. Media europeană e de peste 5%. O firmă străină aloca doar în 2018 1 milion de euro pe zi pentru ameliorare. Noi? Nimic comparabil”, susține cercetătorul.