Anunțul lui Elon Musk despre fondarea unui nou partid în Statele Unite reprezintă cea mai îndrăzneață provocare de până acum a celui mai bogat om al planetei la adresa fostului său aliat, Donald Trump.
Partidele „terțiare” din SUA rareori reușesc să obțină succese și chiar și mai rar reușesc să pună probleme „duopolului” republican-democrat care domină politica americană de aproape două secole.
Totuși, șansele lui Elon Musk să devină o problemă existențială mai ales pentru republicani sunt relativ mai bune decât ale vechilor partide terțiare sau ale altor formațiuni „insurgente” care au apărat de-a lungul anilor.
Asta pentru că Elon Musk dispune cea mai mare avere de pe Pământ dar și de o susținere politică aparent consistentă în rândul unui anumit segment de votanți republicani.
Anunțul lui Musk
Elon Musk a anunțat, sâmbătă, într-o postare pe Twitter, că va fonda un partid politic – totul o urmare a rupturii sale de Donald Trump, un episod care a escaladat într-un schimb de replici, acuzații și insulte între cei doi foști aliați.
„Când vine vorba de falimentarea țării prin risipă și corupție, trăim într-un sistem unipartid, nu într-o democrație”, a scris Musk pe platforma sa socială, făcând referire la republicani și democrați ca făcând parte din ceea ce unii critici ai sistemului american numesc „unipartidul”.
„Astăzi, se formează Partidul America pentru a vă da înapoi libertatea”, a scris Musk.
Deși a fost cel mai mare donator politic individual pentru campania lui Trump din 2024, a fost vârful de lance al eforturilor administrației de a redimensiona guvernul federal și a părut că este cel mai fervent susținător al administrației pentru o perioadă, Musk a rupt legăturile după promovarea proiectului de lege „Big Beautiful Bill” al lui Trump.
Opoziția lui Musk a fost mai ales față de creșterea deficitului bugetar pe care o va produce această lege fiscală – ea va permanentiza tăierile de taxe pentru miliardari din primul mandat al lui Trump, va tăia programe de asistență socială precum Medicaid și va duce la o creștere dramatică a deficitului. Legea a fost promulgată de președintele american vineri.
Totuși, nu este încă clar ce pași a făcut Musk pentru a-și fonda partidul din punct de vedere juridic – el ar trebui să înregistreze formațiunea la Comisia Electorală Federală, lucru pe care nu l-a făcut încă, conform informațiilor oficiale.
De asemenea, platforma generală a acestui nou partid este în mare parte un mister, însă Musk a spus că doctrina sa principală va fi una de conservatorism fiscal. Este probabil ca în ce privește pozițiile pe probleme sociale, platforma acestui nou partid să semene mult cu atitudinile mișcării MAGA.
De ce au Statele Unite un sistem bipartid și ce înseamnă „duopolul” democrat-republican
Sistemul bipartid american a fost îndelung criticat de adversarii săi. Deopotrivă republicani și democrați, ei împărtășesc criticile față de actualul sistem politic american.
Ei spun că el duce la un eșec democratic în care vocea unor segmente mari de populație nu este auzită și că votanții sunt, practic, obligați să aleagă dintre două alternative proaste care nu reflectă opiniile lor politice.
Motivele pentru care niciun partid politic „terțiar” nu a reușit să rupă acest duopol vechi de aproape două secole țin și de instituțiile electorale care guvernează sistemul politic, dar și de anumite legi care au făcut dificilă apariția și perpetuarea unui partid de succes care să pună probleme democraților și republicanilor.
În primul rând – sistemul electoral de tip „învingătorul ia totul” cu majorități simple și fără runde de departajare sau tururi doi de scrutin, face ca partidele mari, cu resurse și permanentizate la nivelul anumitor structuri locale și federale să fie extrem de avantajate.
În al doilea rând, sistemul Colegiului Electoral favorizează, de asemenea, votul strategic și prezervarea sistemului cu două partide.
În al treilea rând, polarizarea excesivă și extrem de profundă a societății americane a făcut în așa fel încât mulți dintre votanți să devină aderenți extrem de fideli partidelor, chiar și atunci când nu sunt neapărat de acord cu pozițiile lor – de aici vine și separația statelor în albastre și roșii – tipare electorale care se replică și la votul federal – pentru reprezentanți în Congres, senatori sau președinte, dar și la nivel local, pentru legislaturile locale și guvernatori.
Astfel, este puțin probabil ca un candidat „insurgent” să câștige alegerile în fața unui democrat în state precum New York sau Oregon sau în fața unui republican în state precum Kentucky sau Montana.
În același timp, legislația favorizează cele două partide – doar republicanii și democrații se bucură de fonduri federale de la stat pentru că ele se dau în funcție de scorul candidaților reprezentanți la prezidențiale. Un candidat de partid terțiar trebuie să obțină măcar 5% din votul popular la nivel național pentru a deveni eligibil.
Pentru campanii locale sau de alegere în Congres nu există finanțare federală publică. Acestea se bazează exclusiv pe donații politice private.
De asemenea, accesul pe buletinul de vot se face pe baza unor reguli foarte stricte care favorizează partidele dominante și fac extrem de dificil accesul candidaților independenți și ai celor proveniți din alte partide.
Precedentul Ross Perot
Partidul Reformei este cel mai de exemplu succes de partid terțiar din Statele Unite în perioada contemporană. El a fost creat în 1992 de afaceristul Ross Perot după ce a acesta reușit să obțină un impresionant scor de 18,9% la alegerile prezidențiale din acel an, creând pentru prima oară probleme „duopolului” celor două partide dominante.
Perot nu a câștigat niciun stat în 1992, însă reușita lui l-a impulsionat să fondeze acest partid care a primit fonduri federale în valoare de aproape 30 de milioane de dolari pentru reușita sa.
La alegerile din 1996, Perot a obținut din nou un scor important pentru un candidat terțiar, însă mult mai mic față de 1992 – de 8,4%. La alegerile următoare, Partidul Reformei nu a mai reușit să producă un candidat capabil să obțină un scor mare și s-a prăbușit în irelevanță politică.
În 1998, Partidul Reformei a reușit să câștige un post de guvernator prin Jesse Ventura, care a câștigat funcția învingându-i și pe candidatul democrat și pe cel republican. Ulterior, însă, el s-a retras din partid și a guvernat restul mandatului ca independent.
Donald Trump însuși a încercat să candideze în 2000 din partea Partidului Reformei, însă s-a retras cu mult înainte de alegeri, în luna februarie.
Alte partide terțiare
Partidele terțiare au mai avut succes în alegerile americane în mai multe cicluri electorale, însă deși candidații lor au reușit uneori să câștige state, nu au putut obține președinția, de cele mai multe ori acționând doar drept candidați de tip „spoiler” care iau voturi de la un candidat pentru a-i asigura celuilalt victoria.
În cazul lui Ross Perot s-a speculat că acesta a „sifonat” suficient de multe voturi de la George Bush în 1992 pentru a-i da victoria lui Bill Clinton. În 1996, scenariul s-ar fi repetat, republicanul Bob Dole ratând șansa alegerii la Casa Albă din cauza pierderii de sprijin în favoarea lui Perot.
Deși este dificilă realizarea de analize cantitative care să susțină o concluzie într-o direcție sau alta, politologii cred, astăzi, că e puțin probabil ca Perot să-i fi dat victoria lui Clinton prin candidatura sa.
Datele post-electorale arată că Perot a „furat” voturi aproape egal și de la Clinton și de la Bush, iar un mic segment de votanți Perot nu ar fi votat deloc dacă afaceristul nu participa în alegeri.
Alți candidați terțiari de-a lungul istoriei, însă, au acționat în mod clar ca „spoilere”. Cel mai evident exemplu este al președintelui Teddy Roosevelt, în 1912, care a încercat să obțină un al treilea mandat neconsecutiv la Casa Albă, însă disputele avute cu președintele în funcție Taft și cu republicanii au dus la plecarea lui din GOP și crearea unui alt partid, poreclit „Bull Moose”.
Partidul lui Teddy Roosevelt s-a numit oficial Partidul Progresist, fiind fondat pe principiile sale anti-conservatoare de distrugere a dominației monopoliste a marilor firme și pe opoziția sa fermă față de facțiunea conservatoare tot mai dominantă în Partidul Republican.
Ulterior, republicanii conservatori au preluat ferm puterea în partid, iar republicanii liberali au continuat să se reducă în număr constant, până la Strategia Sudică a lui Richard Nixon care a transformat GOP-ul într-un partid al conservatorilor și succesor al tradiției politice Dixie.
În 1912, Roosevelt a câștigat șase state, inclusiv statul Pennsylvania, extrem de important în aritmetica electorală de la acea vreme. În celelalte, a sifonat suficiente voturi de la Taft încât să-i permită democratului Woodrow Wilson să obțină o victorie categorică în Colegiul Electoral de 435 la 8. Roosevelt a obținut 88 de voturi și 27,4% în votul popular.
Harta electorală a Statelor Unite la alegerile prezidențiale din 2012. Candidatul republican, președintele William Howard Taft (roșu), a câștigat doar statele Vermont și Utah, în timp ce democratul Woodrow Wilson (albastru) a dominat în restul statelor, datorită efectului de spoiler al lui Teddy Roosevelt (verde), care a câștigat șase state - Pennsylvania, Michigan, Minnesota, Dakota de Sud, Washington și California - 88 de electori și 27,4% din votul popular. Taft a obținut doar 8 voturi electorale și 23,2% din votul popular. Hartă: Adrian Dumitru/Antena 3 CNN
Candidații terțiari ulteriori nu s-au bucurat de același sprijin electoral precum Teddy Roosevelt.
La alegerile din 1924, senatorul Robert La Follete din Wisconsin a candidat din partea propriului Partid Progresist (fără legătură cu partidul lui Roosevelt – n. red.) și a reușit să-și câștige doar statul de origine – Wisconsin – și 16,6% din votul popular.
Înfrângerea democratului Davis la acele alegeri nu s-a datorat, însă, candidaturii lui La Follette, care a obținut scoruri modeste în restul statelor.
Ultimele cazuri notabile de victorii în state ale candidaților terțiari au mai avut loc în 1948 și 1968, când reprezentanți ai tradiției politice Dixie au reușit să câștige mai multe state din fosta Confederație sudistă, pe fondul nemulțumirii votanților de acolo față de faptul că Partidul Democrat se transformase în partidul drepturilor civile.
În 1948, Strom Thurmond, un susținător al segregării persoanelor de culoare, a câștigat statele Louisiana, Mississippi, Alabama și Carolina de Sud la scoruri importante, însă a obținut doar 2,4% la nivel național.
Roșu - candidatul republican, Thomas Dewey. Albastru - candidatul democrat, președintele Harry Truman. Oranj - candidatul segregaționist, Strom Thurmond. Hartă: Adrian Dumitru/Antena 3 CNN
Pe model similar, candidatul George Wallace, exponent al unor mesaje rasiste și segregaționiste, a câștigat cinci state din fosta Confederație (Arkansas, Louisiana, Mississippi, Alabama și Georgia) și a obținut 13,5% din votul popular.
Roșu - candidatul republican, Richard Nixon. Albastru - candidatul democrat, Hubert Humphrey. Oranj - candidatul segregaționist, George Wallace. Hartă: Hartă: Adrian Dumitru/Antena 3 CNN
Ştiri video recomandate
