Atenția publicului față de negocierile de pace se concentrează în ultimele săptămâni pe problema concesiilor teritoriale – va fi recunoscut controlul Rusiei asupra Crimeei?: Va accepta Ucraina ocupația sau chiar anexarea regiunilor Zaporojie, Herson, Donețk și Lugansk? Ce alte revendicări ar mai putea produce rușii?
Această temă este constant adusă în discuție de oficialii statului agresor care nu contenesc din a face revendicări teritoriale, atitudine care amplifică impresia că teritoriile sunt principala problemă a conflictului ruso-ucrainean.
În realitate, problema teritorială intră în prim-plan mereu doar pentru că e mult mai ușor de conceptualizat. Oricine care urmărește evenimentele poate să privească o hartă, să găsească cele cinci regiuni disputate, să tragă o linie care să reprezinte frontul și să concluzioneze ei înșiși dacă aceste regiuni sunt esențiale sau dacă chiar ar putea fi cedate.
Elementul cheie în orice rezolvare a conflictul nu este nici granița nici revendicările teritoriale, ci condițiile care ar putea să asigure o pace stabilă și trainică. Aici este de fapt miezul problemei și al disputei, scrie The Moscow Times. Pentru a ajunge la astfel de condiții e nevoie de concesii și de compromisuri, fie că ele sunt teritoriale sau de alt tip.
Ucraina este în mod evident interesată să se asigure că orice acord de pace cu Vladimir Putin (dincolo de cât de realist este el sau nu) să ducă o lapce solidă. Cu alte cuvinte, Ucraina trebuie să creeze condițiile în care Putin să vadă că o nouă agresiune ar fi mult prea costisitoare, neprofitabilă și periculoasă pentru el în mod personal.
Care ar putea să fie aceste condiții – garanțiile de securitate în fapt – și cum ar putea ele să arate.
Prima și cea mai importantă garanție de securitate a oricărui stat este existența forțelor sale armate. Dacă sunt suficient de mari, bine echipate, cu moral ridicat și cu un leadership competent, un agresor se va gândi de două ori înainte să înceapă un război.
Decizia lui Putin de a invada în 2022 a fost alimentată mai ales de ideea sa greșită că armata ucraineană era slabă, incapabilă și fără voință de luptă.
De atunci, armata ucraineană l-a contrazis pe Putin cu fiecare ocazie, ceea ce l-a convins și mai mult pe dictatorul rus că trebuie să slăbească țara vecină prin forțarea demilitarizării ei.
O altă problemă este că o armata mare este și costisitoare – e puțin probabil că Ucraina ar putea să mențină o forță de luptă de un milion de oameni o vreme îndelungată fără să-și schilodească economia – va avea, astfel, nevoie de sprijin extern pentru a putea să vină cu o apărare puternică.
Înainte de invazia la scară largă, apartenența la NATO era văzută ca principala garanție de securitate posibilă penru Ucraina.
Cel mai puternic și mai de succes bloc militar din istorie se bazează pe articolul 5 al tratatului său, care declară că un atac asupra unui membru reprezintă un atac împotriva tuturor, inclusiv prin ajutor militar.
Dar, până în 2022, puțini au observat că articolul 5 nu prevede neapărat explicit asistență armataă – toată lumea a plecat de la asumpția că, dacă războiul va veni, fiecare membru NATO va lupta ca o bestie feroce pentru ceilalți. Statele Unite, ca principala putere a blocului, era văzută ca principalul apărător în acest caz.
Frica de Putin
Din 2022, însă, după amenințările repetate ale Rusiei cu arma nucleară, a devenit clar că până nici membrii NATO nu se bucură de garanții substanțiale.
Politica ezitantă a NATO față de Ucraina a expus o teamă a sa față de confruntarea cu Rusia. Abordarea administrației Biden, una precaută și puțin agresivă la adresa Rusiei, a arătat că în ciuda retoricii, America nu e dispusă să acționeze decisiv față de regimul de la Kremlin.
Cu un Washington mai timid decât multe alte guverne NATO, inclusiv ale unor state mult mai mici, precum Estonia, Rusia și alte regimuri de teapa ei au realizat că șantajul nuclear funcționează.
Majoritatea statelor NATO au o frică profundă de escaladarea nucleară și sunt nepregătite să acționeze pentru a rezista unui actor care folosește amenințarea nucleară ca pe ceva uzual.
Forțele Rusiei ar fi putut învinse și aruncate din Ucraina încă din 2022 dacă Occidentul ar fi avut o abordare dură imediată și dacă ar fi livrat guvernului de la Kiev toate armele necesare. În loc, Occidentul „a clipit” și a cedat inițiativa dictatorului de la Kremlin. De atunci, Ucraina nu a mai reușit să recupereze această inițiativă.
În ciuda faptului că așa-zisele linii roșii ale lui Putin au fost trecute de multe ori fără să fie declanșată o lovitură nucleară, liderii occidentali au rămas într-o stare de panică care justifică în mod convenabil lipsa lor de acțiune.
Iar asta doar îi dă și mai multă putere lui Putin și ideii lui că tacticile sale nu doar că funcționează, dar că ar putea să aibă succes dacă îi va ataca și pe membrii NATO.
Este ușor de imaginat că dacă Putin ar putea ataca din nou Ucraina după un armistițiu și dacă i-ar amenința pe aliații care o garantează cu arma nucleară, atunci aceștia s-ar retrage din nou. Precedentul nu e greu de găsit – Memorandumul de la Budapesta, care a garantat securitatea Ucrainei în schimbul renunțării voluntare din partea guvernului de la Kiev a arsenalului nuclear moștenit de la URSS.
Rezultatul memorandumului – un război sângeros de peste trei ani și garanții goale de conținut.
Garanții „blindate”
Pe scurt, garanțiile care se activează doar în momentul în care are loc garanții nu sunt deloc garanții. Ar fi naiv din partea Ucrainei să se aștepte că Marea Britanie, Franța sau Germania vor declara război Rusiei în numele său.
Ucraina are nevoie de garanții reale, irevocabile, care să funcționeze bine chiar înainte de următoarea agresiune a Rusiei. O variantă ar putea fi staționarea unei forțe de lupte străine uriașe pe teritoriul Ucrainei – între 50.000 și 100.00 de militari bine echipați, cu blindate, avioane și infrastructură de sprijin – acestea aparținând unor țări cu care Putin nu și-ar dori niciodată să lupte.
Astfel de garanții pot fi produse de doar două țări ale lumii – de Statele Unite ale Americii și de China.
China, dintr-o multitudine de motive, nu va apăra Ucraina de Kremlin. Acesta din urmă este unul dintre principalii săi parteneri geopolitici. SUA, de cealaltă parte, dacă ar privi spre interesele sale reale – nu spre fanteziile lipsite de sens ale lui Donald Trump – ar fi trebuit să ia în considerare această opțiune.
Doar posibilitatea războiului cu SUA ar putea să-l oprească pe Putin din a mai ataca din nou Ucraina.
Dar pentru asta ar fi nevoie de voință politică și de obligații juridice înscrise într-o lege specială adoptată de Congres, un act care să nu poată fi atins de un președinte prin decret, oricum s-ar numi acesta.
O astfel de lege ar trebui să acopere finanțări, organizare de trupe, linii de aprovizionare, durata desfășurării și proceduri pentru amendarea cadrului juridic. Astăzi, nicio astfel de garanție nu este pe masă – din contră, însăși ideea îi sperie teribile pe occidentali și chiar și pe americani, mai specific.
Chiar și forță masivă internațională în Ucraina nu ar garanta pacea. Regimul Putin va continua să caute modalități să atace Ucraina și Europa – război hibrid, interferența în afacerile interne, terorism, atacuri cibernetice, provocări, trafic de arme de distrugere în masă și altele.
A lupta împotriva acestor amenințări în timp ce menții trupe de menținere a păcii în Ucraina și reconstruiești această țară ar pune o presiune uriașă pe economiile deja greu încercate ale aliaților Ucrainei.
Actuala abordare în care aliații Ucrainei îi dau acesteia armament și ajutor „picătură cu picătură” este una în care se tratează doar simptomele, lăsând cauzele să se agraveze.
Problema nu sunt nici măcar pretențiile teritoriale ale lui Putin, ci faptul că regimul acestuia vede agresiunea ca pe o modalitate cheie de a-și asigura supraviețuirea fizică și politică. Cu Putin, practic, nu poți face pace decât în termenii lui.
Asta înseamnă că Ucraina ar trebui să capituleze, chiar dacă Occidentul încearcă să obțină alt deznodământ. Rămâne, apoi, de văzut, dacă Kremlinul va fi dispus să fie milos.
Astfel, răspunsul nu este construcția de ziduri sau apelurile disperate față de agresor, ci eliminare bolii însăși. Războiul se poate încheia doar cu impunerea unei păci împotriva agresorului – învingerea lui în Ucraina și eliminarea regimului.
Liderii occidentali, însă, nu văd cea mai bună soluție, ci pe cea mai ușoară.
Ştiri video recomandate
