Timp de 13 ani, și-a construit un nume în lumea insolvențelor. Conducea „un colectiv bine închegat”, cum spune ea, avea și 50 de firme în lichidare simultan. Clienții îi spuneau „doamna Mazilu”. Dar a venit și ziua în care, când cineva a strigat-o pe acest nume, și-a imaginat, „ca în desene animate, cum iese un pumn mare din capul meu și îi trag una”. Așa începe, de fapt, povestea Mariei Mazilu – nu cu plecarea, ci cu clipa în care și-a dat seama că nu mai suportă viața pe care și-o construise cu mâinile și mintea ei. 38 de ani avea atunci.
› Vezi galeria foto ‹
13 ani de „Doamna Mazilu”
Maria a ales Dreptul din motive practice. Își dorise, la origine, Filologia, însă nu era un domeniu care să-ți aducă siguranța financiară de care avea nevoie.
„Pe măsură ce am avansat în lumea antreprenoriatului și a insolvenței, am avut parte de bani ca să am o viață civilizată”, povestește ea. Civilizat însemna, pentru ea la vremea aceea, „să merg o dată pe an la schi și o dată 2 săptămâni în Turcia”.
Numai că, în timp, a observat un tipar.
„Mi-am dat seama că primele 3 zile din vacanțe le petreceam dormind și că munceam ca o nebună tot anul ca să am două vacanțe în care să mă relaxez. Ajunsesem într-o situație paradoxală și simțeam că nu despre asta este viața” – Maria Mazilu.
Biroul mergea bine. Dar Maria simțea că nu mai are control.
„Statul, prin administrația financiară, era creditor în dosarele de insolvență și, potrivit legii, avea dreptul să întreprindă controale la societățile lichidate. Însă, orice intervenție a administrației, prin atitudinea autoritară și omnipotentă, îți dădea activitatea peste cap. Simțeam că nu am absolut nicio putere.” – Maria Mazilu
Un nou sistem, un „nou soldat”. Doar că în Suedia
Avea 38 de ani când a plecat prima oară din țară. O prietenă stabilită în Stockholm o invitase în vacanță. „M-am dus în Stockholm, am fost impresionată de natură și de cum era orașul și am decis să depun actele ca să mă înscriu la o școală” – un program-pilot de suedeză pentru academicieni.
A urmat un an și jumătate de curs intensiv, în paralel cu biroul din țară, pe care îl conducea de la distanță. Dar, pe la jumătatea programului, ceva s-a rupt.
„Mi-am dat seama în Suedia fiind: «Stai puțin, eu aici trebuie s-o iau de la capăt, să mă înregimentez într-un nou sistem?» Care e până la urmă tot un sistem, tu ești tot un soldat, trebuie să fii în rând”, își amintește ea.
S-a întors în România. Nu din entuziasm, ci pentru că plecarea în Suedia i se părea, la o analiză onestă, tot o formă de a o lua de la capăt – de data asta departe de libertatea financiară pe care și-o câștigase deja.
Ocnașii de luni dimineață
Întoarcerea în țară n-a rezolvat nimic. Dimpotrivă.
„Mă duceam din nou în fiecare zi la biroul meu, la munca mea, în care eu nu mă mai regăseam”. Duminicile deveniseră un chin: „Când mă gândeam că lunea o să merg la birou, mă lua o stare de greață. Ajunsesem să merg la birou cum mergeau ocnașii”.
Iar punctul de cotitură a venit fără avertisment: „Într-o zi am țipat la un avocat, lucru pe care nu l-am făcut niciodată. Mi-am dat seama că atunci am pierdut controlul. Am stat de vorbă cu mine și mi-am zis: «Băi, trebuie să faci ceva, pentru că e clar că ai luat-o razna»”.
A încercat soluții rapide. O săptămână în Turcia. Două săptămâni în Tenerife. De fiecare dată, la întoarcerea la birou, starea se agrava. Vacanțele nu erau răspunsul – erau doar amânări.
O revelație pe întuneric, în Thailanda
Căutarea a devenit, la propriu, o căutare pe Google – „ceva exotic”, „căldură”. Așa a găsit site-ul lui Brad Florescu, fost jurnalist, care organiza tururi în grupuri mici prin Thailanda. „Când am văzut am zis: «Asta este!»”. A plecat pe 17 ianuarie, s-a întors pe 1 aprilie. A văzut Thailanda, Bali, Singapore, Malaezia, jungla din Borneo.
„Pentru mine, acele două luni au fost o revelație. După revelație s-a deschis o cutie a Pandorei despre care habar n-aveam că există în mine” – Maria Mazilu.
Momentul-cheie n-a avut loc într-un templu sau pe un munte, ci pe o plajă, seara, scriind. Atunci a înțeles: „Asta este! Scrisul!”
Pe plaja aceea din Thailanda, spune ea, „a fost pur și simplu un scurtcircuit care m-a întors la mine”.
Nu era o pasiune nouă, dar abia acum găsea curajul să-i dea prioritate. S-a întors în țară hotărâtă: va închide biroul și va scrie. A durat aproape doi ani – avea clienți, dosare în lucru, colegi. „Nu puteam să-i las pe drumuri”.
Valencia
România nu mai era o opțiune – „simțeam mereu că nu pot să-mi întind aripile aici” – dar nici Asia nu i se părea, la acel moment, o variantă reală de relocare: părea prea departe de casă. A ales, în schimb, Europa. Două luni de călătorie prin Spania, de la Madrid la Tarifa, apoi Barcelona, au dus la o decizie: „Aici vreau să trăiesc!”
S-a înscris la Cervantes, a continuat spaniola cu profesor particular, iar acesta i-a recomandat Valencia, „pentru ceva mai autentic”. Astfel că s-a mutat într-un oraș pe care nici nu-l vizitase înainte.
Voia să se integreze prin muncă, nu doar prin bani puși deoparte. „Nu aveam probleme cu banii, dar voiam să lucrez, fie și chelneriță. Nu mă credea nimeni că, după ce au am condus atâția ani o afacere, vreau să lucrez pe postul ăsta”, râde ea.
Jurnalul unei bone de pisici
Scrisul a rămas, totuși, firul roșu. A creat un site, „Valenciana, ghid pentru siesta și fiesta” și a scris despre spiritul orașului, nu despre obiective turistice.
A scris și o carte – plecată, de fapt, de la niște pisoi salvați de părinții ei, la Bușteni, pe care i-a ținut în grijă câteva zile și despre care a povestit pe Facebook. Așa i-a apărut prima carte, „Frământările unui pisoi salvat”, publicată pe cont propriu.
Terapie și o facultate prea rigidă
În paralel cu tot acest parcurs, Maria intrase deja, din România, într-o analiză personală – psihoterapie psihanalitică. Procesul i-a adus o dorință nouă, să-i ajute și pe alții.
A ajuns la o răscruce între proiectul „Valenciana”, care creștea, și formarea în psihoterapie. A ales a doua variantă. S-a înscris și la o facultate de psihologie la distanță, la 41 de ani.
Dezamăgirea a fost mare. Spre deosebire de școala de psihoterapie, unde conceptele se discutau liber, facultatea românească însemna toceală mecanică – și colegi care „se organizau să copieze la examenele online”. „Eu voiam să învăț pe bune, din pasiune”.
După prima sesiune de examene, a renunțat. Patru ani de rigiditate ar fi însemnat, spune ea, să renunțe la scris, la călătorit, la creativitate. A continuat doar școala de psihoterapie, care o acceptase pe baza anilor de analiză personală, avertizând-o clar: la final primea un atestat de absolvire, nu dreptul de practică – acesta se obține separat, de la Colegiul Psihologilor.
„Nu m-a deranjat; voiam cunoștințele”, spune ea.
Elefantul din încăpere
Anii au trecut cu drumuri repetate spre Asia. Apoi, în 2024, pe stradă, în Vietnam, a avut ceea ce descrie drept o revelație fizică: „Mediul de aici se mulează perfect pe mine, ca și cum m-aș fi aflat într-o substanță fluidă”.
Pentru prima dată a acceptat, spune ea, „elefantul din încăpere”: locul ei era în Asia de Sud-Est.
„În anul ăsta, 2026, se împlinesc 12 ani de când am venit prima oară aici. N-am putut multă vreme să dau drumul Europei, să dau drumul Valenciei. Veneam în Asia doar să mă «hrănesc» sufletește, apoi mă întorceam în Europa”, spune Maria.
Chingi în Valencia
2025 a fost, spune ea, „o luptă fantastică” interioară. „Am simțit fizic că sunt ținută de niște chingi în Valencia. Mă simțeam blocată în mine și în viața mea”.
Nu că Valencia nu-i mai oferea nimic – analiza personală continua, intrase într-o comunitate profesională de psihologi „foarte susținătoare”, ceea ce-i lipsise ca avocat, lucrurile mergeau bine profesional.
Dar diferența dintre cele două locuri era vizibilă chiar și în tranzit: „Când aveam escală la Istanbul, abia așteptam să bag laptopul în priză să scriu. Valencia era bine, eram funcțională, dar Asia era cu totul altceva, efectiv înfloream”.
În februarie 2026 a plecat, de data asta fără bilet de întoarcere, deși a păstrat o plasă de siguranță: proprietarul din Valencia, unde locuia de 9 ani, i-a ținut studioul închiriat.
Gara de Nord versus Hoi An
Contrastul care revine cel mai des în discuția noastră nu ține de peisaj, ci de oameni.
Cu vreo 15 ani în urmă, Maria a făcut o criză de bilă cumplită, undeva în apropiere de Gara de Nord, în București.
„Am căzut din picioare. Eram întinsă pe caldarâm, verde la față. Nimeni, absolut nimeni nu m-a ajutat. Două taxiuri m-au refuzat deși aveam bani, m-au aruncat afară; în farmacie s-au uitat la mine ca la o ciudățenie și nu m-au ajutat”, își amintește ea. Până la urmă a venit o prietenă și a dus-o la spital.
În Vietnam, cu probleme de sănătate similare – mai întâi la Hanoi, apoi la Hoi An – experiența a fost inversă, deși nu înțelegea limba localnicilor. A fost îndrumată spre medici de medicină tradițională vietnameză, a făcut acupunctură, a fost primită din nou de „familia vietnameză” la care mai stătuse cu doi ani înainte. Chiar și o fată de la un restaurant, văzând-o că nu se simte bine, „mi-a adus un ceai fierbinte de lămâiță din partea casei”.
Gazda ei o tratează, spune Maria, „de parcă ar fi sora mea mai mare” – insistă să îi ofere grauit apă filtrată, deși obișnuia s-o cumpere; merge cu ea la piață pentru avocado bun, „pentru că știe că am nevoie la regim”; reduceri obținute la medicul de acupunctură; o masă înaltă adusă în cameră peste noapte, pentru că avea nevoie de ea la ședințele de terapie online. „Nu e vorba de bani. Pur și simplu așa sunt ei!”
Nu e o experiență izolată.
„Toți străinii pe care i-am întâlnit – australieni, englezi, americani – toți trăiesc aceeași fascinație. Vietnamezii te primesc în casa lor, la petreceri, chiar dacă nu vorbim aceeași limbă; comunicăm prin Google Translate, te adoptă! Suntem atât de uimiți, de zici că suntem spălați pe creier de Vietnam”, râde Maria.
Cărțile, spune Maria, sunt „cam jucate”. Valencia și-a încheiat rolul. Nu din vina orașului – „din cauza mea, restrânsesem socializarea și mă închisesem în muncă și învățat” – ci pentru că, în Vietnam, „pur și simplu se leagă lucrurile. Lucrurile se înșiră natural, cum se înșiră mărgelele”.
Soluția pe care o avea în minte, la un moment dat, era un compromis: șase luni în România, pentru partea profesională care necesită prezență fizică – o parte dintre clienți sunt din București, se văd la un cabinet închiriat – și șase luni în Asia.
Rămâne, totuși, un obstacol practic. Vietnamul nu oferă vize de pensionare, iar deschiderea unei afaceri locale ar însemna, pentru ea, o reîntoarcere exact la tipul de birocrație juridică de care a fugit. Soluția e „visa run”-ul: la fiecare 90 de zile, un autocar o duce la granița cu Laosul, un drum de 6-7 ore, ieșire, viză nouă, întoarcere – „te costă cam 100 de euro toată povestea”.
E o soluție incomodă pentru o decizie pe care Maria pare, totuși, să și-o fi luat deja.
„Mi-e și teamă să pronunț lucrurile astea”, spune ea. „Mi-e teamă de cât de bine îmi este. Simt că este locul meu, printre oamenii ăștia a căror limbă nu o înțeleg”.
Ştiri video recomandate
