Există un punct în sudul Oceanului Pacific atât de îndepărtat de orice uscat, încât cei mai apropiați oameni de el nu se află, de multe ori, pe vreo navă sau pe vreo insulă, ci pe Stația Spațială Internațională, care trece la 400 de kilometri deasupra. Locul se numește Point Nemo, iar în apele din jurul lui zac fragmente de la peste 263 de nave spațiale scoase din uz, scrie Space Daily.
Ce este Point Nemo
Point Nemo nu este o insulă, un far sau vreun semn plutitor. Este pur și simplu o coordonată în sudul Pacificului, calculată pe baza formei țărmurilor de pe glob: locul de la suprafața oceanului aflat cel mai departe de orice uscat.
Această particularitate geografică i-a dat zonei și o a doua utilitate. Agențiile spațiale folosesc o regiune nelocuită mult mai vastă din jurul acestui punct pentru a prăbuși controlat navele spațiale prea mari sau prea rezistente la căldură ca să fie lăsate să cadă la întâmplare, oriunde s-ar întâmpla ca orbita lor să se destrame.
Cifra de 263 reprezintă un total istoric al navelor trimise în regiunea mai largă, nu un inventar de epave intacte care s-ar odihni fix la o coordonată. Cea mai mare parte din fiecare navă s-a dezintegrat la reintrarea în atmosferă. Ce a ajuns în mare a fost o dâră împrăștiată de fragmente care au supraviețuit.
Trei fâșii de uscat dau măsura distanței
Administrația americană pentru oceane și atmosferă (NOAA) plasează Point Nemo la 48 de grade și 52,6 minute latitudine sudică și 123 de grade și 23,6 minute longitudine vestică.
Punctul se află la aproximativ 2.688 de kilometri de fiecare dintre cele mai apropiate trei fâșii de uscat: insula Ducie, la nord, Motu Nui, lângă Insula Paștelui, la nord-est, și insula Maher din Antarctica, la sud.
Asta nu înseamnă că există un zid perfect de apă, de 2.688 de kilometri, în absolut toate direcțiile. Înseamnă doar că, într-un cerc cu aproximativ această rază, nu se află niciun uscat, iar cele trei puncte îi definesc marginea. În termeni geografici, Point Nemo este polul oceanic al inaccesibilității.
Numele face trimitere la căpitanul Nemo, personajul imaginat de Jules Verne. Funcționează însă și în latină, unde nemo înseamnă „nimeni”. La coordonata respectivă nu există niciun indicator fizic. Oceanul de acolo arată ca orice ocean.
Astronauții pot fi cei mai apropiați oameni
Stația Spațială Internațională zboară, de regulă, la o altitudine cuprinsă între 370 și 460 de kilometri. NASA menționează că înclinația orbitei sale este de 51,6 grade, ceea ce înseamnă că traiectoria stației, proiectată pe sol, coboară suficient de mult spre sud încât să traverseze latitudinea la care se află Point Nemo.
Când stația trece destul de aproape de această coordonată, echipajul ei poate fi mult mai aproape de punct decât orice om aflat pe uscat. Cei aproximativ 400 de kilometri pe verticală înseamnă o distanță mică pe lângă cei 2.688 de kilometri măsurați pe suprafața Pământului. Acesta este, de fapt, calculul din spatele afirmației memorabile potrivit căreia cei mai apropiați oameni de Point Nemo se află în spațiu.
Nu este însă o situație permanentă. Stația se deplasează cu aproximativ 7,7 kilometri pe secundă și face un tur complet al Pământului în circa 90 de minute. Echipajul ei devine cel mai apropiat grup de oameni doar în timpul trecerilor relevante. Ar fi de ajuns ca o singură navă să pătrundă în regiune, iar răspunsul s-ar schimba pe loc.
Izolarea nu înseamnă neapărat pustietate. Ea spune ceva despre distanța față de uscat, nu ține o evidență în timp real a fiecărui marinar, pasager de avion sau astronaut aflat în preajmă.
Cimitirul de nave spațiale este o regiune, nu un punct
Articolele despre zboruri spațiale folosesc adesea numele Point Nemo ca prescurtare pentru o zonă mult mai mare, cunoscută drept Regiunea Nelocuită a Pacificului de Sud (South Pacific Ocean Uninhabited Area, SPOUA). Cele două sunt legate, dar nu sunt totuna. Point Nemo este o singură coordonată matematică. SPOUA este o zonă operațională întinsă, aleasă tocmai pentru că fragmentele care supraviețuiesc pot cădea departe de așezări și de rutele importante de trafic.
Agenția Spațială Europeană (ESA) descrie SPOUA drept cel mai mare loc nelocuit de pe planetă folosit pentru readucerea controlată a navelor spațiale. O reintrare controlată trimite nava în atmosferă pe o traiectorie abruptă, astfel încât zona în care ar putea cădea resturile, oricât de incertă, să încapă într-un perimetru cu risc scăzut.
Tocmai de aceea, schemele care arată nave spațiale îngrămădite fix sub coordonata Point Nemo sunt înșelătoare. Fiecare navă a urmat o traiectorie diferită și s-a rupt în bucăți la altitudini diferite. Resturile lor au căzut pe suprafețe alungite, separate de distanțe mari.
Publicația Space Daily a analizat recent tocmai această distincție, printr-o privire mai atentă asupra cifrei de 263 de nave. „Cimitirul” este un nume potrivit pentru o practică de eliminare a navelor, nu un sit de epave cartografiat, care ar aștepta un tur cu submarinul.
Cifra de 263 este un minim istoric
Un raport din 2021 al Grupului Comun de Experți privind Aspectele Științifice ale Protecției Mediului Marin (GESAMP) arată că, din 1971, peste 263 de nave spațiale au fost prăbușite în mod deliberat în această zonă. Datele provin dintr-o numărătoare făcută în 2016, ceea ce face din cifra de 263 mai degrabă un prag depășit între timp decât un inventar actual.
În 2018, ESA folosea formularea rotunjită „peste 260”. Lista istorică era dominată de tehnică rusească, printre care navele-cargo Progress, șase stații Saliut și stația spațială Mir, cu o masă de 134 de tone. Erau reprezentate și nave americane, europene și japoneze.
Numărătoarea se referă la navele sau obiectele spațiale trimise în regiunea de reintrare. Ea nu ne spune însă câte epave recognoscibile există dedesubt. O navă-cargo poate fi socotită drept o singură navă înainte de reintrare, apoi se poate rupe în sute de bucăți, aproape toate topindu-se sau evaporându-se înainte să atingă suprafața apei.
Nici lipsa vreunei epave recuperate nu dovedește că nu a supraviețuit nimic. Vorbim despre un ocean adânc și îndepărtat, iar operatorii nu obișnuiesc să organizeze expediții de recuperare după ce au eliminat intenționat o navă acolo.
Cum devine o navă o urmă lungă și în mișcare
Prima navă de transport automat a ESA, botezată Jules Verne, oferă un exemplu bine documentat. Pe 29 septembrie 2008, o ultimă aprindere a motoarelor a încetinit nava cu 70 de metri pe secundă.
Potrivit relatării ESA despre această reintrare, nava a pătruns în straturile superioare ale atmosferei la circa 120 de kilometri altitudine, s-a rupt în bucăți pe la 75 de kilometri și și-a trimis fragmentele rămase în Pacific abia vreo 12 minute mai târziu.
Cele 12 minute contează. La viteza de pe orbită, o navă parcurge mii de kilometri în timp ce coboară și se dezintegrează. Bucățile ușoare încetinesc mai repede. Piesele grele, precum motoarele, rezervoarele și structurile de andocare, își pot păstra mai mult timp elanul. Vânturile, momentul exact al ruperii și micile erori de traiectorie împrăștie și mai mult materialul care supraviețuiește.
Nu orice satelit scos din uz ajunge în Pacificul de Sud. Obiectele mici pot fi lăsate să reintre natural în atmosferă, dacă analizele arată că riscul de a răni pe cineva este suficient de scăzut. Sateliții aflați pe orbite înalte pot fi împinși pe așa-numitele orbite-cimitir, pentru că a-i coborî de tot ar consuma prea mult combustibil. Explicațiile NOAA despre deorbitarea controlată și despre orbitele-cimitir arată cum metoda aleasă depinde de orbita, masa și cantitatea de resturi pe care obiectul le-ar putea lăsa în urmă.
Varianta Pacificului de Sud este rezervată obiectelor a căror revenire are nevoie de un perimetru mai îngust, ales în mod deliberat.
Îndepărtat nu înseamnă lipsit de importanță pentru mediu
Motivul pentru care se alege acest ocean ține de siguranța oamenilor. Este limpede mai sigur să dirijezi resturile care supraviețuiesc departe de orașe, de coaste și de rutele intens circulate, decât să accepți o cădere necontrolată peste o bună parte a planetei.
Asta nu transformă însă marea într-o suprafață goală, lipsită de valoare ecologică. GESAMP descrie navele spațiale ca pe o sursă emergentă de deșeuri marine și subliniază că efectul navelor scoase din uz asupra nivelului de resturi din ocean nu a fost studiat pe scară largă.
Raportul enumeră posibile deșeuri, precum rezervoare, carene, baterii și alte componente, recunoscând totodată cât de puține date de monitorizare există.
Există aici un compromis real. Reintrarea controlată ține sub control un risc imediat pentru oameni, concentrând resturile de tehnică într-un mediu îndepărtat. Dar nu face ca aceste resturi să dispară.
Cea mai pustie coordonată a devenit infrastructură spațială
Point Nemo a fost identificat pornind de la geografie, nu construit pentru zborurile spațiale. Cu toate acestea, izolarea lui l-a transformat într-o parte a infrastructurii care le permite mașinăriilor uriașe să funcționeze deasupra unei planete locuite.
Rampele de lansare, stațiile de urmărire și centrele de control al misiunilor sunt părțile vizibile ale acestui sistem. Oceanul nelocuit de sub o traiectorie finală planificată este o altă parte a lui. Încheierea controlată a unei misiuni depinde de a ști nu doar cum ajungi pe orbită, ci și unde poate reveni tehnica cu cel mai mic pericol.
Imaginea corectă nu este așadar un morman de 263 de nave spațiale pe fundul unui singur punct albastru. Este o regiune oceanică îndepărtată, traversată în momente diferite de traiectorii atent calculate, cu fragmente răzlețe din istoria zborurilor spațiale undeva la kilometri întregi sub apă.
