x close

Poveştile Cupei Mondiale. Maradona marchează golul secolului

de Ionuţ Tătaru    |    25 Apr 2014   •   11:57

Maradona primeşte mingea de la Hector Enrique în propria jumătate de teren. Este cu spatele la poartă, iar Peter Reid şi Peter Beardsley se află lângă el, talonându-l. Argentinianul se răsuceşte şi se întoarce cu faţa spre careul englezilor, avansând cu mingea la picior. Cursa către ceea ce avea să devină cel mai frumos gol din istoria Cupelor Mondiale începuse.



Era momentul la care Diego Maradona visase încă de când era copil şi bătea mingea pe maidanele din Villa Fiorito, o suburbie a capitalei Buenos Aires, acolo unde a crescut. „De fiecare dată când îl revăd, nu-mi vine să cred că am reuşit un asemenea gol. Sincer! Pare un gol care nu este posibil, un gol la care poţi visa, dar pe care nu-l reuşeşti niciodată”, recunoaşte Maradona în autobiografia sa. În acelaşi timp, era momentul unei revanşe pe care decarul argentinian o aştepta şi o pregătea de patru ani: „Pentru mine, Cupa Mondială din Mexic a început practic imediat după finalul celei din Spania, mă gândeam la revanşă încă din acele zile teribile”.

Lăsat în afara lotului pentru Cupa Mondială din 1978, pe care Argentina a câştigat-o pe teren propriu, Maradona a fost aşteptat cu un mare interes patru ani mai târziu. Toată lumea era curioasă să vadă dacă cel pe care mulţi îl considerau deja cel mai bun jucător al lumii poate conduce naţionala "pumelor" spre al doilea titlu consecutiv. Presiunea de pe umerii săi era uriaşă - Barcelona tocmai îl cumpărase înaintea turneului final pentru o sumă record la acea vreme, 7,6 milioane de dolari - iar tânărul Diego, care nu împlinise încă 22 de ani, nu i-a făcut faţă. Deşi a marcat două goluri împotriva Ungariei, evoluţiile sale au fost neconvingătoare. Sentimentul de frustrare i-a fost accentuat şi de modul agresiv în care a fost marcat de adversari, duelul său direct cu italianul Claudio Gentile, din faza a doua a competiţiei, rămânând celebru. În aceste condiţii, Maradona a clacat în meciul cu Brazilia, în care a fost eliminat cu cinci minute înainte de final, pentru un fault dur asupra lui Batista. Argentina părăsea Cupa Mondială, iar cel care trebuia să fie marele său star ieşea pe uşa din dos a turneului.

În 1986, Maradona era un alt jucător. Mai matur, mai experimentat şi la o vârstă ideală pentru a-şi putea pune decisiv amprenta pe desfăşurarea turneului. Petrecuse doi ani la Barcelona, mai degrabă nereuşiţi, iar în 1984 se transferase la Napoli, unde a transformat o echipă ce reuşise cu greu să evite retrogradarea într-o candidată serioasă pentru titlu, capabilă să lupte de la egal la egal cu marile forţe din Serie A, cel mai puternic campionat al lumii la acel moment. În paralel, noul selecţioner al Argentinei, Carlos Bilardo, l-a responsabilizat mai mult, oferindu-i banderola de căpitan la o discuţie pe care au avut-o în 1983. Cu toate acestea, după Cupa Mondială din Spania, nu a mai jucat în naţională până în 1985, când a avut o contribuţie importantă la calificarea pentru al doilea Mondial desfăşurat în Mexic.

Argentina nu impresionase în preliminarii, iar atmosfera din cadrul lotului era departe de a fi cea mai bună, din cauza unui conflict între Bilardo şi Maradona, de o parte, şi Daniel Passeralla, de cealaltă parte, acesta din urmă fiind evident deranjat de faptul că pierduse banderola de căpitan. Neînţelegerile au continuat, ceea ce avea să-l coste pe Passarella şi locul printre titulari în Mexic, unde nu a evoluat nici măcar un minut. Era un semnal cât se poate de clar că noua naţională argentiniană era construită pentru şi în jurul lui Maradona.

Cu toate acestea, în autobiografia sa, Maradona susţine că echipa Argentinei din 1986 „avea totul: tehnică şi tenacitate” şi că jucătorii se înţelegeau „instinctiv” între ei. Mai târziu, când a devenit selecţioner, a declarat că, la Cupa Mondială din Mexic, "pumele" au avut „cea mai slabă naţională din istorie, dar aceasta a cucerit titlul mondial”. Încerca poate să amintească tuturor, o dată în plus, cât de mare a fost şi ce rol important a avut în succesul final al sud-americanilor. Un lucru subliniat şi de cei care i-au fost colegi în urmă cu aproape trei decenii. De exemplu, Jose Luis Brown, cel care i-a luat locul printre titulari lui Passarella şi care a marcat un gol în finala cu RFG, a povestit că „adversarii se uitau la Diego cu o privire care părea să spună: «Cum naiba o să-l putem opri pe tipul ăsta?»”. Nimeni n-a putut răspunde.

La aproape 26 de ani, Maradona era practic la apogeul carierei. Deşi nu se afla în cea mai bună formă fizică, urmare a bătăliilor dure cu fundaşii din Italia, a reuşit să depăşească orice problemă până la debutul Mondialului, pe care avea să-l domine aşa cum nimeni nu a mai făcut-o vreodată în istorie. Spre deosebire de ediţia din 1982, nimeni nu dădea foarte multe şanse Argentinei. În ţară, presa şi fanii aşteptau eşecul, pentru a se putea dezlănţui împotriva jucătorilor şi a antrenorilor. Dar nu a fost nevoie de prea mult timp pentru a înţelege că Maradona venise în Mexic cu o misiune clară şi era decis să o ducă la bun sfârşit. „Exista un singur dezavantaj. De multe ori, te transformai într-un simplu spectator. Atunci când îţi pasa, te surprindea, te trezea, pentru că făcea toate acele lucruri spectaculoase, fascinante”, şi-a amintit Jorge Valdano. Până şi proprii coechipieri ai lui Diego cădeau în admiraţie.

Cu un Maradona de neoprit, Argentina a învins Coreea de Sud (3-1) şi Bulgaria (2-0) şi a remizat cu deţinătoarea titlului, Italia (1-1), în faza grupelor, apoi a trecut la limită de Uruguay (1-0), în optimile de finală. Urma marele duel cu Anglia, pe 22 iunie, pe Stadionul Azteca. Miza era mai mare decât locul în semifinale.



Maradona îşi continuă alergarea cu mingea la picior. O face mândru, cu pieptul în faţă. E şi o provocare pentru adversari. Vrea parcă să spună: „Hai, încercaţi să-mi luaţi mingea, dacă puteţi!”. Prima tentativă, una timidă, îi aparţine lui Terry Butcher. Fundaşul englez e scos din joc printr-o fentă. Între argentinian şi careul lui Peter Shilton mai stă doar Terry Fenwick. Maradona îl driblează şi pe el, iar calea spre poartă e deschisă.

Era momentul pe care argentinienii îl aşteptau de foarte mult timp. „Anglia este rivalul nostru clasic. Din motive istorice şi politice, dar şi pentru că noi simţim că fotbalul este jocul nostru, iar atunci când jucăm cu Anglia revendicăm ceea ce considerăm că este al nostru şi ceea ce considerăm că ne aparţine”, spunea într-un interviu din 2002 Daniel Bertoni, campion mondial cu Argentina în 1978 şi autorul unui gol pe Wembley, într-un amical disputat în 1977. Roberto Perfumo, fost căpitan al naţionalei "pumelor", oferă o explicaţie şi mai bună: „Atunci când angajaţii companiilor englezeşti au adus fotbalul în Argentina, localnicii nu puteau juca cu ei. După cum vedem noi, au acea superioritate tipic englezească. Să baţi Anglia e ca şi cum nişte elevi şi-ar învinge profesorii”. Perfumo merge chiar mai departe şi susţine că Argentina vs. Anglia este cea mai mare, dacă nu chiar singura, rivalitate intercontinentală din lumea fotbalului. „Să joci împotriva Angliei nu e la fel ca atunci când joci împotriva unei alte echipe. Meciurile cu Spania, Franţa, Olanda sau Germania sunt intense, dar nu la fel ca cele cu Anglia. Nici jocurile cu Italia, ţara din care se trag majoritatea argentinienilor, nu se pot compara cu cele cu Anglia. Duelul cu Brazilia este celălalt mare clasic, dar Anglia este imediat aproape”, spune fostul fundaş, care a făcut carieră la Racing Club, Cruzeiro şi River Plate şi care a participat la două ediţii ale Cupei Mondiale.

La momentul întâlnirii din 1986, rivalitatea dintre cele două ţări era accentuată de două evenimente care avuseseră loc în ultimii 20 de ani. În 1966, tot în sferturile de finală ale Cupei Mondiale, Anglia, gazda competiţiei, a învins Argentina cu 1-0, la capătul unui meci pe care argentinienii l-au numit mult timp „jaful secolului”. Asta pentru că golul englezilor, marcat de Geoff Hurst, a fost suspect de offside, dar, mai ales, din cauza eliminării lui Antonio Rattin. Motivul pentru care legendarul mijlocaş al lui Boca Juniors a primit cartonaşul roşu rămâne încă un mister. Presa engleză a vremii a vorbit despre „violenţa în limbaj” a jucătorului sud-american, deşi arbitrul partidei, germanul Rudolf Kreitlein, nu vorbea limba spaniolă. În Argentina a circulat chiar zvonul că arbitrul l-a eliminat pe Rattin pentru că nu i-a plăcut felul în care acesta îl privea şi a presupus că foloseşte un limbaj nepotrivit.

Oricare ar fi explicaţia, Rattin a considerat că decizia lui Kreitlein a fost nedreaptă şi a refuzat să părăsească terenul. A fost nevoie de discuţii care au durat aproximativ 10 minute şi de intervenţia poliţiştilor, care l-au escortat pe jucătorul argentinian la vestiare. La finalul meciului, antrenorul echipei Angliei, celebrul Alf Ramsey, i-a numit pe sud-americani „animale”, lucru care a scandalizat presa şi oamenii din Argentina. Până la turneul final din Mexic, cele două echipe nu s-au mai întâlnit într-o partidă oficială.

În acestă periodă, avusese loc un alt eveniment care a tensionat şi mai mult atmosfera dintre cele două ţări: Războiul Malvinelor. Conflictul a durat ceva mai mult de două luni, între 2 aprilie şi 14 iunie 1982, şi s-a încheiat cu victoria englezilor, lăsând urme adânci în mentalul colectiv argentinian. Deşi pierderea războiului avea să ducă în cele din urmă la căderea dictaturii militare care condusese ţara din 1976, argentinienii au acceptat cu greu înfrângerea, iar meciul de la Cupa Mondială din Mexic era privit ca fiind o oportunitate pentru revanşă. „În 1986, era suficient dacă am fi câştigat meciul cu Anglia. Cucerirea Cupei Mondiale trecuse în plan secund pentru noi. Să batem Anglia era adevăratul nostru scop”, a recunoscut Perfumo, într-un interviu mai vechi pentru The Guardian.

Dorinţa de revanşă a unei ţări întregi s-a transmis şi jucătorilor. O confirmă chiar Maradona în autobiografia sa: „Pentru tot ceea ce a reprezentat, noi am jucat o finală împotriva Angliei. Evident, înaintea meciului, spuneam că fotbalul nu are nimic de-a face cu Malvinele. Dar ştiam că foarte mulţi tineri argentinieni muriseră acolo. În interviurile de dinaintea partidei, cu toţii am spus că fotbalul şi politica n-ar trebui amestecate, dar era o minciună. Era vorba de mai mult decât câştigarea unui meci. Într-un fel, îi învinovăţeam pe jucătorii englezi pentru tot ce s-a întâmplat, pentru toate suferinţele poporului argentinian”. Iar Diego şi-a asumat şi de această dată rolul de lider. A căutat mingea încă din debutul partidei şi a încercat celebrele sale driblinguri, care descurajau adversarii şi creau pericol. Însă englezii nu erau dispuşi să-l lase să scape uşor. Nu trecuseră zece minute din meci când Fenwick l-a oprit brutal dintr-un slalom şi a primit cartonaşul galben. Ceilalţi jucători argentinieni au înţeles că trebuie să-şi protejeze căpitanul, ceea ce l-a determinat pe Ioan Chirilă să scrie că „Maradona pare un personaj important acoperit de gorilele din jur: Enrique, Ruggeri, Batista, Giusti, Burruchaga”. Dar gărzile de corp improvizate nu au reuşit să-l apere mereu, iar spre finalul primei reprize, acelaşi Fenwick s-a proptit cu cotul în faţa decarului argentinian. Arbitrul tunisian Ali Bin Nasser nu i-a acordat fundaşului englez al doilea galben, care ar fi însemnat eliminarea acestuia. Dacă ar fi făcut-o, Fenwick ar fi evitat să fie reţinut de istorie ca unul dintre cei driblaţi de Maradona în drumul spre golul secolului. În acelaşi timp, nu va fi nici ultima greşeală a centralului în acel meci.



Repriza a doua a adus şi evenimentele importante. Mai întâi, celebrul gol marcat cu mâna, în minutul 51. S-a discutat atât de mult despre acest moment, încât acţiunea superbă care l-a precedat a fost trecută în plan secund. Maradona a primit mingea de la Julio Olarticoechea şi a început un slalom spectaculos printre jucătorii englezi, depăşindu-i pe Glenn Hoddle, Reid şi Fenwick, înainte de a-i pasa lui Valdano, într-o încercare de un-doi. Fostul jucător al Realului a ratat însă preluarea, dar Steve Hodge nu a reuşit să respingă, înălţând mingea în centrul propriului careu. Portarul englezilor, Peter Shilton, a sărit pentru a o prinde, dar a fost devansat de Maradona, care a împins mingea în poartă cu mâna. „Mâna lui Dumnezeu”, a spus Diego după meci. „A fost mâna unui pungaş. Dumnezeu n-a avut nimic de-a face”, a răspuns selecţionerul Angliei, Bobby Robson. Englezii au protestat furioşi, încercând să-i explice arbitrului că un asemenea gol nu poate fi valabil. În zadar, însă! „Evident că am sărbătorit. Nu exista un argentinian care să se ducă la arbitru şi să spună că golul nu a fost valabil”, a recunoscut Valdano. Maradona avea să spună peste ani că a continuat să sărbătorească golul tocmai pentru a nu da arbitrului motive să-l anuleze. Trucul a funcţionat. Apoi, peste trei minute, avea să producă cel mai frumos gol din istoria Cupei Mondiale.

Maradona intră în careu şi-l mai are în faţă doar pe Shilton. Cu şase ani înainte, într-un amical cu Anglia pe Wembley, reuşise o acţiune asemănătoare. Atunci, după ce a driblat tot ce i-a ieşit în cale, a tras la colţul lung, puţin pe lângă. După meci, a fost certat de fratele său pentru că s-a grăbit. Trebuia să dribleze şi portarul. Acum, avea să o facă. L-a culcat din fentă pe Shilton şi a trecut de el. Cu un efort superb, Butcher a reuşit să recupereze terenul pierdut şi l-a ajuns din urmă pe argentinian. Dar era prea târziu. Maradona a trimis în poarta goală şi a declanşat isteria. În tribune şi în comentariul lui Victor Hugo Morales.



Era momentul care îi asigura nemurirea şi care confirma că fotbalul se împărţea în Maradona şi ceilalţi. „După ce a înscris acel gol, s-a dus la colţul terenului. Am fost primul care a ajuns lângă el. Eram fericit. Apoi i-am spus: «Este imposibil ceea ce tocmai ai făcut. Ticălosule!»”, şi-a amintit Jorge Burruchaga. „Vezi astfel de goluri într-un joc de copii, în parc, dar Maradona l-a reuşit într-un sfert de finală al Cupei Mondiale. Un gol splendid. Nu mi-a plăcut, dar nu ai cum să nu-l admiri”, a spus Bobby Robson la finalul meciului, lăsând în urmă furia născută din prima reuşită a lui Diego. În acelaşi timp, Gary Lineker, recunoştea că, pentru prima oară în cariera sa, a aplaudat un adversar pentru marcarea unui gol. Într-un fel, a fost încoronarea neoficială a lui Maradona. Cea oficială avea să se producă o săptămână mai târziu, pe acelaşi stadion.

După meci, în vestiar, Maradona a mers la Valdano pentru a se scuza că nu i-a pasat, ceea ce a determinat o reacţie nervoasă din partea atacantului argentinian: „Stăteam acolo şi aruncam cu insulte în el. Nu-mi venea să cred că a înscris acel gol şi totuşi a avut timp să mă vadă. Mi se părea imposibil, umilitor. Doar un jucător de o asemenea clasă putea face asta”. În acelaşi timp, Enrique, cel care îi pasase lui Maradona la mijlocul terenului, se plângea de faptul că nimeni nu-i recunoaşte meritele: „Aud doar laude pentru el, foarte multe laude, dar cum putea să nu marcheze cu pasa pe care i-am dat-o eu?”. Toată lumea îşi dorea să fie parte din cele 11 secunde memorabile care s-au încheiat cu un gol care continuă să fascineze şi în prezent şi care, în 2002, într-un sondaj realizat de FIFA, a fost desemnat cel mai frumos al secolului XX la Cupa Mondială. Ca o ironie, următorul clasat în această ierarhie este un englez, Michael Owen, pentru reuşita sa împotriva Argentinei, la turneul final din 1998.

Argentina a câştigat cu 2-1, englezii înscriind cu zece minute înainte de final, prin Lineker, care, cu acel gol, a devenit golgheterul turneului. În semifinale, Maradona reuşit din nou o dublă şi a produs o altă capodoperă, un alt gol marcat după o acţiune personală în care a lăsat în urmă mai mulţi adversari. Sud-americanii au câştigat cu 2-0 şi, după opt ani, reveneau în finala Cupei Mondiale, unde urmau să întâlnească Germania de Vest.

Minutul 84 al finalei. Argentina se afla la egalitate cu RFG, după ce condusese cu 2-0. Karl-Heinz Rummenigge şi Rudi Voller anulaseră avantajul luat de sud-americani după golurile marcate de Brown şi Valdano, iar posibilitatea ca titlul mondial să fie decis după prelungiri era tot mai mare. Dar Maradona a ieşit din nou la rampă. Aflat între patru jucători germani, a inventat o pasă genială pentru Burruchaga, care a scăpat singur şi a înscris pentru 3-2.

Era momentul aşteptat de întreaga lume şi deznodământul firesc al Cupei Mondiale din 1986.

Parterneri
Parterneri
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu, multumesc Accept
sati