×
Antena 3 S.A. utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.antena3.ro. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.antena3.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.Antena3.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept

Fii alături de noi!

Poveştile Cupei Mondiale. Toto Schillaci, eroul „nopţilor magice” ale Italiei

de Ionuţ Tătaru   •   31 Ian 2014   •   11:54
Poveştile Cupei Mondiale. Toto Schillaci, eroul „nopţilor magice” ale Italiei 362

Dintre toate ediţiile Cupei Mondiale desfăşurate până în prezent probabil că cea din 1990 s-a simţit cel mai mult ca o Cupă Mondială. În primul rând, datorită ţării în care a avut loc. În Italia fotbalul se trăieşte cu o pasiune care face până şi religia să pară ceva frivol. Mai mult decât atât, la acea vreme, campionatul italian era indiscutabil cel mai puternic de pe planetă, locul în care marile vedete ale fotbalului îşi câştigau pâinea. Apoi a fost imnul competiţiei, a cărui frumuseţe nu a fost egalată de atunci. Au trecut peste 20 de ani, dar cântecul Giannei Nannini a rămas un hit, iar acordurile sale amintesc inevitabil de „nopţile magice” ale Coppei del Mondo.

Protagonistul unui astfel de turneu nu putea fi decât un italian. Doar că nimeni nu se aştepta la ACEL italian. Salvatore Schillaci, zis Toto, a apărut de nicăieri, a devenit eroul unei ţări întregi, a cucerit titlul de cel mai bun jucător şi pe cel de golgheter, pentru ca apoi să revină la obscuritatea cu care era obişnuit. Este povestea unui sicilian instinctiv, imprevizibil, temperamental, care a parcurs drumul de la Serie B până în semifinalele Cupei Mondiale în numai un an. Definiţia cuiva care apare neinvitat la o petrecere pentru a pleca îndrăgit de toată lumea.

La Cupă Mondială după doar un sezon în Serie A

Schillaci s-a născut pe 1 decembrie 1964, într-o zonă săracă din Palermo. Primii ani de fotbal i-a petrecut la o mică echipă din oraşul natal. La 18 ani, Toto a "trădat" şi a semnat cu o altă formaţie siciliană, Messina, unde va petrece următoarele şapte sezoane, în Serie C şi în Serie B. Deţine şi în prezent recordul de meciuri jucate în tricoul giallorosso şi este al doilea marcator din istoria clubului.

În sezonul 1988/89, sub conducerea cehului Zdenek Zeman, un antrenor cunoscut pentru felul în care scoate tot ce e mai bun dintr-un atacant, Toto a înscris 23 de goluri şi a devenit golgheterul Seriei B. Dar, mai important, a atras atenţia celor de la Juventus, care nu au stat pe gânduri şi au plătit în schimbul său 6 miliarde de lire italiene.

La Torino, Schillaci a închis rapid gura scepticilor. S-a impus imediat ca titular şi a încheiat primul an în bianconero ca golgheter al echipei şi cu două trofee în palmares, Cupa Italiei şi Cupa UEFA. Acum, cel interesat de el era chiar antrenorul squadrei azzurra, Azeglio Vicini, care pregătea convocările pentru Cupa Mondială.

Prezenţa sa în lotul Italiei a fost considerată una mai mult politică. În afară de Schillaci, Juventus, echipa care formează în mod tradiţional coloana vertebrală a naţionalei azzurre, avea doar trei jucători chemaţi pentru turneul final, nici unul dintre ei titular. E adevărat, nici pentru Toto nu se vedeau prea multe posibilităţi de a intra în primul 11.

Outsider într-o generaţie de excepţie

Liderul necontestat al naţionalei era Gianluca Vialli. Toată Italia aştepta de la atacantul Sampdoriei să tragă după el întreaga echipă şi să o conducă spre triumf. Optimisimul poate puţin exagerat al gazdelor era însă de înţeles. Pe lângă faptul că beneficia de avantajul terenului propriu, squadra azzurra avea şi una dintre cele mai talentate generaţii din istoria sa, iar cu doi ani înainte, la Campionatul European din RFG, făcuse un turneu foarte bun, încheiat în semifinale cu o înfrângere în faţa Uniunii Sovietice.

Cel care construise această echipă frumoasă şi talentată era Azeglio Vicini. Înainte de a-l înlocui pe legendarul Enzo Bearzot în 1986, Vicini antrenase timp de opt ani tineretul Italiei. În această perioadă, a lucrat cu jucători precum Walter Zenga, Riccardo Ferri, Giuseppe Giannini, Nicola Berti, Roberto Donadoni, Roberto Mancini sau deja amintitul Vialli, pe care i-a promovat imediat cum a devenit selecţionerul naţionalei mari. A fost o schimbare de linii brutală, dar necesară, după ce generaţia care cucerise titlul mondial în 1982 a dezamăgit patru ani mai târziu, în Mexic, şi a dovedit că ajunsese la finalul ciclului său. Experienţa era reprezentată de Giuseppe Bergomi, singurul supravieţuitor al campioanei mondiale din Spania, Franco Baresi, căpitanul marelui Milan al lui Arrigo Sacchi, şi Carlo Ancelotti, iar Paolo Maldini şi Roberto Baggio aduceau necesarul entuziasm al tinereţii.

Practic, singura necunoscută pentru Vicini era partenerul din atac al lui Vialli. Cea mai logică alegere era coechipierul său de la Sampdoria, Roberto Mancini, dar actualul antrenor al lui Galatasaray practic s-a autoexclus, din cauza caracterului său dificil. Celelalte variante erau Aldo Serena, un jucător masiv şi puternic, foarte bun în jocul aerian, noul copil minune al Italiei, Roberto Baggio, care o dusese pe Fiorentina până în finala Cupei UEFA, sau Andrea Carnevale, coechipierul lui Maradona la Napoli, un atacant care „poate face câte puţin din toate”, după cum spunea selecţionerul italian.

Nimeni nu l-a luat în calcul pe Schillaci, a cărui convocare a fost considerată un fel de wild card. Însă Toto a surprins pe toată lumea.



Nopţile magice ale lui Schillaci

Respectând tradiţia, gazda turneului final a avut parte de o tragere la sorţi blândă. Italia a fost repartizată în grupă cu Cehoslovacia, Austria şi Statele Unite, iar organizatorii au avut grijă ca squadra azzurra să dispute toate meciurile, mai puţin semifinala, la Roma. Debutul a avut loc pe 9 iunie 1990, împotriva Austriei lui Toni Polster.

Vicini a început turneul cu tandemul Vialli-Carnevale în atac, dar în ciuda faptului că jocul a curs într-o singură direcţie, spre poarta austriecilor, cu un sfert de oră înainte de final, scorul încă era 0-0. Spre surprinderea tuturor, antrenorul italian a decis să-l trimită pe teren pe Schillaci în locul jucătorului de la Napoli.

Legenda spune că Stefano Tacconi, portarul de rezervă şi coechipierul lui Schillaci de la Juventus, i-a spus colegului său înainte de a intra: „Du-te şi înscrie cu capul, precum John Charles (atacantul galez de legendă al bianconerilor - n.r.)!”. După doar trei minute, Vialli a centrat de pe partea dreaptă, iar Toto a marcat cu o lovitură de cap din 6 metri. Olimpico din Roma a erupt, iar autorul golului a sărbătorit aproape isteric, cu ochii parcă ieşindu-i din orbite.

„În acel moment, totul a luat-o razna. A fost o emoţie fantastică, ceva de nedescris. Eram foarte speriat când am intrat, pentru că mă temeam că voi rata acea şansă şi voi fi considerat vinovat pentru tot. În egală măsură, bucuria mea a fost şi o uşurare”, a povestit Schillaci.

La al doilea meci în naţională (primul fusese un amical înainte de Mondial), atacantul sicilian reuşea să înscrie şi primul său gol. Şi ce gol! Brusc, devenise un personaj, iar aşteptările în privinţa sa crescuseră. În a doua partidă din grupă, cu SUA, Schillaci a jucat 40 de minute. Italia a câştigat greu, cu 1-0, graţie reuşitei lui Giannini, iar Vialli a ratat un penalty. Pentru a termina pe primul loc şi a rămâne la Roma, azzurri erau obligaţi să învingă Cehoslovacia în ultima etapă.

Contra cehoslovacilor, Schillaci a fost în premieră titular, iar partenerul său din atac a fost Roberto Baggio. Lipsea Vialli, care avea probleme medicale, dar absenţa sa a fost repede dată uitării. În minutul 9, un voleu ratat al lui Giannini s-a transformat într-o pasă decisivă pentru vulcanicul sicilian, care a înscris din nou cu o lovitură de cap. Toto avea însă să fie eclipsat de această dată de colegul său din avanposturi, care a stabilit rezultatul final, 2-0 în favoarea Italiei, cu golul turneului, în urma unei curse a la Maradona.

Vicini a păstrat aceeaşi pereche ofensivă şi pentru întâlnirea cu Uruguay din optimile de finală. De această dată, lucrurile nu au fost la fel de simple, iar în repriza a doua selecţionerul gazdelor a forţat prin introducerea unui alt atacant, Aldo Serena, în locul unui mijlocaş, Nicola Berti. Intrarea vârfului interist nu a rămas fără rezultat. Cu 25 de minute înainte de final, acesta i-a pasat lui Schillaci, care, fără să stea pe gânduri, a tras din prima, din marginea careului. Şutul a fost foarte puternic şi excelent plasat, făcând inutil plonjonul portarului uruguayan. 1-0 şi Italia se îndrepta spre sferturi. O calificare pecetluită de golul lui Serena, marcat câteva minute mai târziu.

Cu trei reuşite în patru meciuri, Toto nu mai era o surpriză, ci o certitudine. Înaintea partidei cu Irlanda, aflată la prima participare la Cupa Mondială şi calificată printre cele mai bune opt echipe din lume după ce ieşise dintr-o grupă cu Anglia şi Olanda şi învinsese România la penaltyuri, Corriere della Sera a titrat pe prima pagină „Italia lui Schillaci”. Atacantul lui Juventus se transformase în omul providenţial al gazdelor. Iar el nu a dezamăgit. A marcat unicul gol al întâlnirii, în minutul 38, trimiţând în poarta goală după ce portarul irlandez a respins şutul puternic al lui Donadoni. Un gol de oportunist, aşa cum îi sta bine oricărui vârf italian care se respectă.

Poate pentru că presiunea de pe umerii săi devenise tot mai puternică, la finalul meciului, Schillaci a spus că „acesta a fost golul cel mai dificil”, deşi tot ceea ce a trebuit să facă a fost să împingă mingea în poartă. Italia era în semifinale.

Semifinala de coşmar de la Napoli

Prima semifinală a Cupei Mondiale din 1990 a avut o încărcătură specială. Nu doar că squadra azzurra juca împotriva Argentinei, deţinătoarea titlului, dar urma să o facă la Napoli, acolo unde vedeta sud-americanilor, Diego Maradona, era practic acasă. Căpitanul argentinienilor a încercat să-şi atragă suportul fanilor care îl adorau, dar, la startul partidei, pe San Paolo se putea vedea un banner pe care stătea scris „Italia nei cori, Diego nei cuori” (Italia în cântece, Diego în suflete).

Pentru confruntarea cu Argentina, Vicini a decis să-l readucă printre titulari pe Vialli, care i-a luat locul lui Baggio. Schillaci devenise de neînlocuit datorită prestaţiilor, dar mai ales a golurilor sale. Şi tot el avea să deschidă scorul în minutul 17, dovedind acelaşi oportunism din jocul cu Irlanda. Vialli a tras din voleu, goalkeeperul argentinian a respins în faţă, iar Toto a fost încă o dată la locul potrivit pentru a trimite mingea în poartă. Italia se afla în avantaj şi se îndrepta spre ultimul act. Toată lumea aştepta doar finalul pentru a declanşa sărbătoarea.

Dar, în minutul 68, o fază confuză în careul italian şi singura greşeală a lui Zenga în întreg turneul i-au permis lui Caniggia să egaleze. Era primul gol primit de echipa lui Vicini în întreaga competiţie. Rezultatul a rămas neschimbat până în minutul 120, astfel că prima finalistă s-a decis în urma loviturilor de departajare.

Schillaci ar fi trebuit să fie pe lista executanţilor, dar „am avut probleme musculare şi eram obosit, aşa că m-am gândit să las pe altcineva, care era în condiţii mai bune decât mine şi care bătea mai bine penaltyuri”. S-a terminat prost. Donadoni şi Serena au ratat pentru Italia, iar Argentina s-a calificat în finală cu scorul de 4-3.

Al doilea golgheter italian la Cupa Mondială

Italia a plecat la drum având ca obiectiv să devină campioană mondială pe teren propriu, dar a fost nevoită să se mulţumească cu locul 3, obţinut după victoria cu 2-1 în faţa Angliei, în finala mică. Un meci în care azzurri au jucat şi pentru Schillaci, aflat în fruntea clasamentului golgheterilor, la egalitate cu cehoslovacul Tomas Skuhravy, ambii având câte 5 goluri marcate.

Cu cinci minute înainte de sfârşitul meciului, la scorul de 1-1, goluri Baggio şi David Platt, Schillaci a obţinut un penalty discutabil. Baggio era executantul tradiţional, dar viitorul Balon de Aur l-a lăsat pe coechipierul său din atac să bată. Pentru titlul de golgheter, dar şi pentru că Toto merita să încheie seria reuşitelor squadrei azzurra la Coppa del Mondo, pe care tot el o deschisese.

Schillaci a executat bine şi a marcat fără emoţii. Inevitabil, gândul a zburat la semifinala cu Argentina şi la ce s-ar fi întâmplat dacă... Dar acesta era momentul lui. Sicilianul care cu un an înainte juca în Serie B tocmai devenise al doilea italian, după Paolo Rossi în 1982, care câştiga titlul de golgheter la Cupa Mondială.

„Secretul meu? Nimic mai mult decât faptul că nu sunt sigur de locul meu. Nici la echipa naţională, nici la Juventus. Nu mă simt important şi nu sunt un star. Am fost diferit în acest an pentru că am jucat alături de staruri”, spunea Schillaci la acea vreme.

La finalul turneului, a fost desemnat cel mai bun jucător al competiţiei. Apoi a redevenit jucătorul care era. „Ne-a dat nopţi magice, dar nu a mai zburat niciodată atât de sus”, a spus jurnalistul italian Giorgio Tutino.
 


Primul jucător italian în Japonia

La fel ca şi Paolo Rossi, căruia i-a călcat pe urme, Schillaci nu a mai repetat prestaţiile care i-au adus celebritatea după Cupa Mondială. Nici la echipa de club, indiferent că a fost vorba de Juventus sau de Inter (1992-1994), nici la naţională, pentru care a jucat ultima oară în 1991, an în care a înscris şi ce-l de-al şaptelea său gol în tricoul azzurro.

În aceste condiţii, în 1994, la 30 de ani, a acceptat să meargă în Japonia, o destinaţie exotică la acel moment, unde a semnat cu Jubilo Iwata, care i-a oferit un salariu anual de 2,5 milioane de dolari. Nu i-a fost ruşine să recunoască faptul că a plecat pentru bani.

„Mi-au dat o casă, o maşină, un translator şi foarte mulţi bani. Să fim sinceri, pentru asta jucăm, de fapt. Nu sunt prost. Poate fi o experienţă importantă pentru mine şi aş fi nebun să refuz”, îşi explica decizia Toto, care a rămas cinci ani în Asia, înainte de a se retrage definitiv.

Un final de carieră petrecut în anonimat, dar care nu a putut şterge amintirea Cupei Mondiale care l-a făcut cunoscut întregii planete. În 2010, Schillaci spunea că „acea experienţă a fost unică şi minunată. Orice jucător îşi doreşte să ia parte la o Cupă Mondială precum aceea. A fost minunat pentru mine, mi-a permis să devin cunoscut în întreaga lume, chiar şi la 20 de ani de atunci. Parcă ar fi fost ieri. Au fost cu adevărat nişte nopţi magice”.

credite ipotecare VreauCredit.ro

Biletul Zilei
Ponturi Pariuri
Case de Pariuri
sati