x close

Vedere de la ţară - Sic, capitala stufului ardelenesc

30 Sep 2015   •   16:34
Vedere de la ţară - Sic, capitala stufului ardelenesc

Un olandez care a zburat până când a aterizat la vreo 60 de kilometri de Cluj face reclamă cu tot sufletul și energia unui loc de care milioane şi milioane de români sigur nu au auzit niciodată: Sic, o aşezare cu nume atât de scurt că pare onomatopee.

De-aia nici nu or fi văzut-o mulţi pe hartă dar asta nu e vina locului, nici a oamenilor ce îl populează. Pentru că au ce arăta oricui se apropie de ţinutul din inima Transilvaniei. E un sat special, unde la fiecare pas te va aştepta o poveste.

Preotul bisericii maghiare reformate vorbeşte despre o istorie sumbră şi despre o dată fatidică, 24 august, a anului 1717. Atunci totul a fost trecut prin focul năvălirii tătăreşti, inclusiv mândreţea de biserică ce se înălţa, semeaţă, ca semn al bunei credinţe a trăitorilor pe aceste meleaguri. Dar tocmai de aici le-a venit tăria de a o lua de la capăt celor câţiva supravieţuitori, după ce aproape toţi copiii, femeile, bărbaţii și bătrânii locului au pierit de sabie.

S-au ridicat şi după marele foc şi după molima ce a lovit ucigător şi după apele revărsate acum câţiva ani. Pentru că sicanii sunt la fel de greu de înlăturat ca şi sarea ce le-a fost, secole la rând, mândrie şi bogăţie.


A doua descoperire a călătorului e uriaşa bogăţie ce a supravieţuit chiar şi după închiderea salinelor : spiritul şi cultura

Tradiţiile sunt dintre cele mai variate şi minunate. Merg de la păstrarea, în fiecare locuinţă, a camerei sicane tipice, până la măsurarea înavuţirii - traiului cum i se zice pe aici - în numărul de perne stivuite pe pat . Iar superlativul e dat de povestea … caselor de dans! Adică locul unde muzica se dezlănţuie şi perechile se adună. Erau 3 pe vremuri, câte una pentru fiecare uliţă şi aveau reguli stricte de apartenenţă a membrilor, ca într-un club englezesc riguros. Acum mai e una şi grija ei o duce, cu mândrie, chiar Michel, olandezul îndrăgostit de Sic. 

Când vântul aleargă liber prin podiş e bine să îi asculţi suflarea şuierată. Acolo un întreg spectacol e pus în scenă în întâmpinarea lui. În scenă şi pe o scena uriaşă , de 260 de hectare, a „Deltei Transilvaniei”. Nu-i aşa că nici de asta nu auziserăţi? E o nemaivăzută întindere de stuf, ce se ridică surprinzător între dealurile molcome, construind un decor de carte poştală.

Un ocean de verdeaţă, de necuprins cu privirea, pe care oamenii îl despică, fără toiag , şi îl traversează într-o plutire ireală. Priveşti înmărmurit siluete ce se lasă scufundate în unduirile nesfârşite, ca să răsară apoi, mai jos, ca nişte învingători ai valurilor înverzite. Nu e miraj, nici vrajă! E, totuşi, ceva nemaiîntâlnit ! O punte din lemn, aruncată prin mijlocul deltei, ca un uriaş şi docil şarpe acvatic, lung de un kilometru, face posibilă minunea despicării apelor. Au pus-o oamenii acolo, ca să se scalde în frumuseţea naturii, să îi poată respecta teritoriul şi supremaţia. Tocmai de aceea au ridicat şi trei foişoare, de unde să poată să privească fără a tulbura, zecile de specii de păsări ce şi-au găsit aici locuri de cuibărit şi tihnă sigură.

Când simţi că prezenţa ta acolo, în lumea apelor și-a vieţii preacurate începe să semene a impietate, te poţi retrage, neştiut de lişiţe, nagâţi
ori stârci, ca să revii printre ai tăi. Şi redescoperi, cu bucurie, rădăcinile unei mândrii pe care mult prea des o socotim pierdută: aceea a apartenenţei.

Parteneri
Parteneri
sati