La nici două săptămâni de la semnarea celui de-al doilea acord de la Minsk, este destul de clar că putem vorbi doar de simple bucăţi de hârtie şi nu despre o soluţie practică a problemelor din Ucraina.
Pe 12 februarie se părea că există disponibilitate din partea tuturor părţilor implicate de a găsi şi implementa soluţii, pentru ca lucrurile să reintre pe făgaşul normal la vecinii noştri din nord. Între timp, discursurile nu s-au modificat foarte mult, toţi militează pentru pace, însă paşii concreţi în această direcţie sunt mici şi puţini.
Acordul de încetare a focului a rămas şi el doar pe hârtie, căci în estul Ucrainei luptele continuă. Separatiştii bombardează poziţiile militare guvernamentale, acestea ripostează, existând de asemenea numeroase rapoarte în privinţa existenţei avioanelor de luptă ruseşti în spaţiul aerian ucrainean. Armamentul greu nu a fost retras de pe linia frontului, deşi separatiştii afirmă că acest proces este în derulare, de partea lor, de câteva zile.
Marea Britanie preia modelul american şi vrea să trimită consilieri pe probleme militare în Ucraina. Scopul acestora - să ofere sprijin informaţional în mai multe domenii, de la cel logistic până la a da o mână de ajutor la antranarea trupelor de infanterie. Britanicii insistă că nu vor merge mai departe şi nu vor trimite arme în Ucraina, propunere ce se află în dezbatere în SUA, la fel cum insistă că nu vor rămâne impasibili la alte eventuale anexări din partea Rusiei.
Ucraina, prin vocea unor oficiali, cere explicit ajutor constând în arme şi tehnică militară. Unul dintre aceştia, Ambasadorul Ucrainei la Bucureşti a declarat în exclusivitate pentru Antena3 şi Observator că ţara sa are nevoie de arme pentru a putea face faţă separatiştilor sprijiniţi din umbră de la Moscova. Şansele să primească acest sprijin sunt destul de mari, ceea ce în mod cert va duce la un răspuns din partea Rusiei, iar conflictul ar putea escalada.
Am văzut deja ce poate Rusia în cazul unui război convenţional, să vedem acum ce înseamnă NATO în termeni militari. Vom lăsa la o parte Statele Unite, despre care vom vorbi mai pe larg în zilele următoare.
Creată în 1949, Alianţa Nord-Atlantică, NATO, este o alianţă militară între state, care în eventualitatea unui atac asupra unui membru al alianţei, vor răspunde pentru apărarea acestuia. Sistemele de apărare ale NATO s-au dezvoltat în timpul Războiului Rece, acolo unde alianţa se opunea ţărilor membre ale Pactului de la Varşovia. După căderea Zidului Berlinului, NATO s-a extins, ajungând să numere acum 28 de state membre, având şi state partenere, sub mai multe forme.
Cel mai important membru al NATO sunt Statele Unite, responsabile de trei sferturi din cheltuielile totale cu apărarea ale alianţei, majoritatea ţărilor având o alocare de cel mult două procente din bugetele interne pentru acest sector.
Din punct de vedere militar, cu excepţia SUA, cele mai capabile state membre ale alianţei sunt, în ordine, Marea Britanie, Franţa, Germania, Turcia şi Canada.
Conflictul din Ucraina a făcut ca NATO să se întrebe dacă şi cum ar putea reacţiona suficient de repede, dacă ar fi cazul.
NATO are aşa-numita forţă de reacţie rapidă, pe aer, apă şi pământ, forţă ale cărei numere cresc şi vor creşte, pentru a putea face faţă şi unor scenarii mai puţin optimiste. De aici şi iniţiativa de a înfiinţa noi centre de comandă în Europa de Est, două chiar în România. Aceste centre ar urma să coordoneze sosirea forţei rapide şi să asigure că aceasta este gata de luptă acolo unde este nevoie.
Forţa de răspuns a NATO, NRF, reprezintă o structură specializată, "capul de suliţă" al alianţei, practic primul val al militarilor NATO care pot participa la diverse operaţiuni. În cadrul NRF există mai multe sub-structuri, cum ar fi ARRC şi VJTF.
ARRC este acronimul dat de NATO pentru o forţă rapidă de reacţie, formată în 1992 pe baza scheletului unei unităţi din armata britanică.
Numărul celor care fac parte din această structură este variabil, scopul însă este bine determinat. Acest contingent trebuie să fie capabil să fie desfăşurat în orice zonă din lume, într-un interval cuprins între cinci şi treizeci de zile. Spuneam mai sus că în prezent NATO doreşte să reducă aceşti timpi de răspuns, ţinta fiind cel mult două zile pentru desfăşurarea primelor trupe şi cel mult o săptămână pentru întreaga forţă.
ARRC rămâne în cea mai mare parte o structură britanică, căci de acolo provine majoritatea personalului şi a finanţării. Alături de aceştia sunt membri din alte 16 ţări.
VJTF, formată în 2014, numără aproximativ 5.000 de soldaţi şi este considerată cea mai rapidă forţă de reacţie a NATO. În total, NRF numără aproximativ 30.000 de soldaţi.
Marea Britanie
Forţele armate ale Marii Britanii, la fel ca în cazul multor alte ţări, au trecut prin mari schimbări odată cu finalul Războiului Rece. Numărul soldaţilor s-a redus, accentul cade acum pe calitate şi nu pe cantitate, soldaţii având un grad ridicat de specializare. Ca număr, incluzând rezerviştii, armata britanică are aproximativ 190.000 de persoane, iar comandantul suprem al forţelor armate este Regina.
În ultimii ani au fost create mai multe forţe expediţionare, în colaborare cu alte state, acestea fiind cele care răspund la cererea NATO, în caz de criză.
Aceste forţe includ trupe terestre, maritime şi aeriene, trupe de comando, de suport logistic, beneficiind de armament modern.
Poate cea mai interesantă componentă a armatei britanice este Brigada 16 de asalt aerian, ce numără 8.000 de soldaţi. Cu excepţia trupelor speciale, este singura formaţie ce poate executa operaţiuni aeropurtate şi de asalt aerian.
Brigada 16 are la ora actuală cele mai multe tururi în Afganistan, fiind de asemenea implicată şi în războiul din Irak.
Principalul tanc al armatei britanice este Challenger 2, având blindaj Chobham de generaţia a doua, un tun de 120 de mm, fiind considerat unul dintre cele mai bine protejate tancuri din generaţia sa. A fost introdus în serviciu în 1998 şi sunt de notorietate câteva episoade în care tancurile de acest tip au fost atacate de insurgenţi în Irak, fiind lovite de zeci de rachete şi grenade. Echipajele au supravieţuit de fiecare dată.
Lynx este principalul elicopter utilitar al armatei, având multiple versiuni. Are mari performanţe aerodinamice, fiind unul dintre puţinele elicoptere de serie a cărui viteză maximă depăşeşte 320 de km/h.
Lynx va fi înlocuit în serviciu de Wildcat, model introdus anul trecut, având performanţe aerodinamice apropiate, fiind însă dotat cu sisteme electronice noi şi armament de ultimă generaţie.
RAF, forţele aeriene regale ale Marii Britanii, şi-au dobândit faima mai ales după Al Doilea Război Mondial, unde au fost decisive în a opri o invazie a Germaniei.
RAF operează mai multe tipuri de avioane de provenienţă americană, dar şi unele produse în Marea Britanie, sau în parteneriat cu alte state europene.
Eurofighter Typhoon este rezultatul unui proiect comun al mai multor companii europene, fiind un avion multirol extrem de agil, atât la viteze supersonice, cât şi subsonice. În 2005 era descris de către generalul John Jumper, la acea dată singurul pilot ce zburase pe Typhoon şi pe F-22 Raptor, ca fiind un avion "sofisticat şi agil, cu o manevrabilitate impresionantă în lupta de aproape"
Tornado este o familie de avioane folosite atât ca bombardiere, cât şi ca interceptoare şi avioane de recunoaştere, care însă vor ieşi din serviciu până în 2020, atunci când vor fi înlocuite cu F-35.
Marina britanică are o tradiţie de secole, însă în ultimele zeci de ani a cunoscut un uşor declin, mai ales din cauza dispariţiei imperiului colonial britanic. Marina militară, însă, rămâne una dintre cele mai performante din lume.
HMS Queen Elizabeth reprezintă viitorul marinei britanice, urmând să fie complet operaţional în 2020. Portavionul de 5 miliarde de dolari va fi adaptat pentru avioane cu decolare verticală şi decolare mai scurtă decât cele convenţionale, respectiv unele dintre modelele de F-35.
Marina britanică are 10 submarine, din clasele Astute, Vanguard şi Trafalgar, toate nucleare. De asemenea, în serviciu se află 3 nave de război amfibii, 19 distrugătoare şi fregate, precum şi alte zeci de nave mai mici.
Puşcaşii marini, cu o istorie ce datează din 1664, cuprind cinci formaţiuni de comando, un regiment de logistică, unul de asalt şi unul de forţe speciale.
Franţa
Forţele armate franceze, cu o sumedenie de conflicte şi războaie în care au fost implicate, au devenit subiect de amuzament după Al Doilea Război Mondial, atunci când au fost practic anihilate de forţele germane. De atunci şi până acum, însă, s-au schimbat destul de multe.
Franţa este o prezenţă extrem de activă în cadrul NATO, având peste 36.000 de trupe active peste hotare. Scopul acestora variază, de la minsiuni de luptă în Afganistan, până la operaţiuni de menţinere a păcii, aşa cum este cea din Coasta de Fildeş.
Armata terestră franceză numără un personal de 115.004, forţele aeriene au 45.489, marina are 36.776, iar 17.750 de persoane fac parte din structurile administrative, medicale şi de suport.
Structura armatei tereste este destul de asemănătoare cu cea a noastră, incluzând formaţiuni de vânători de munte şi batalioane de geniu. Poate principala particularitate pe care o are Franţa este Legiunea Străină, un corp creat special pentru cetăţenii străini care vor să servească Armata Franţei.
Legiunea a fost fondată în 1831 şi în jurul ei domneşte o aură de legendă. Condusă după un cod militar strict, regulile în Legiune s-au mai schimbat în ultimii ani, existând o anumită relaxare în această privinţă. Legionarii au fost folosiţi în aproape toate conflictele în care s-a implicat Franţa.
Principalul tanc al armatei franceze este Leclerc, de producţie autohtonă, ce foloseşte un tun de 120 de mm şi un sistem de protecţie numit GALIX. Blindajul este din material compozit şi este un tanc cu un excelent raport putere-greutate, ce îi conferă performanţe dinamice sporite.
FELIN este un sistem integrat de luptă pentru infanterişti, ce foloseşte o versiune modificată a puştii de asalt Famas, alături de sisteme electronice ce oferă diverse informaţii în timp real combatantului. Costul unui astfel de sistem se apropie de 50.000 de euro per bucată.
Forţele Aeriene operează în jur de 650 de aeronave. Principalul elicopter utilitar este SA 330 Puma, pe care este bazat şi elicopterul românesc IAR 330.
Tiger este un elicopter capabil de mai multe tipuri de misiuni de luptă, de la recunoaştere, până la suport pentru trupele de la sol, precum şi atac asupra formaţiunilor de tancuri. Este un elicopter de tip stealth, având semnături radar şi termice diminuate.
Dassault Rafale este un avion multirol cu aripă delta, proiectat pentru misiuni de supremaţie aeriană, recunoaştere şi bombardament. O foarte mare parte din tehnologia folosită la producerea avionului este de provenienţă domestică, fiind anunţate şi mai multe modificări pentru 2018.
Rafale este extrem de agil şi de manevrabil, însă este instabil aerodinamic, controlul fiind asistat de calculator. A fost folosit intensiv în campaniile din Libia şi Mali.
Marina operează 113 nave şi 206 aeronave. Cuprinde un portavion, 21 de fregate, 10 submarine, 22 nave pentru paza de coastă, precum şi multe alte nave mai mici.
Charles de Gaulle este nava-amiral a flotei, fiind un portavion nuclear, cea mai mare navă aflată în serviciu în ţările vestice, cu excepţia celor ale marinei Statelor Unite. În prezent, portavionul este angrenat în Operaţiunea Chammal, din Irak, împotriva Statului Islamic.
În structura armatei intră şi Jandarmeria, responsabilă cu ordinea publică în rândul populaţiei civile.
Germania
Forţele militare germane numără un personal activ de aproximativ 180.000 de persoane şi 145.000 de rezervişti. Prin Constituţie, rolul forţelor armate este EXCLUSIV unul de apărare. În prezent se trece printr-un proces de modernizare şi reorganizare al armatei, pentru a respecta normele NATO.
După ce a fost învinsă în Al Doilea Război Mondial, maşinăria de război germană a fost distrusă, impunându-se numeroase restricţii în acest sens. Putem însă presupune că rigoare şi disciplina soldatului neamţ nu s-a pierdut odată cu timpul.
Germania este patria unuia dintre cei mai mari producători de armament din lume, Heckler&Koch, responsabil cu numeroase modele de arme de foc folosite astăzi.
G36 este una dintre cele mai populare arme din rândul forţelor armate şi a trupelor speciale de pe mai multe continente. Este folosită în ţări precum Australia, Canada, Egipt, Franţa, Italia, Mexic, Polonia şi Portugalia.
Leopard 2, cu toate variantele sale, este principalul tanc folosit de armata germană, fiind introdus în serviciu în 1979.
Forţele aeriene germane se bazează pe aeronave Typhoon, Tornado sau Tiger.
Marina germană are în serviciu 4 submarine, 11 fregate şi zeci de alte nave de luptă mai mici, precum şi nave auxiliare.
Turcia
Forţele armate turce numără aproximativ 510.000 de persoane în serviciu activ şi 378.000 de rezervişti. În structurile Jandarmeriei şi ale Pazei de Coastă sunt alte 152.000 de persoane.
Tendinţa este creştere a finanţării domeniului apărării şi modernizarea armatei. Totodată, Turcia ţinteşte spre auto-suficienţă în acest domeniu, încercând să producă singură tehnologia militară.
Turcia, pe baza proiectelor din alte ţări, produce inclusiv vehicule blindate, sisteme de rachete, lucrând chiar şi la un scut anti-rachetă propriu.
Marina turcă operează 16 fregate, 8 corvete, 13 submarine şi alte câteva zeci de nave, fără a lua în calcul şi navele auxiliare. Cele mai multe dintre acestea sunt de producţie proprie, bazate însă pe clase de nave din alte ţări.
Turcia derulează programul MILGEM, scopul acestuia fiind construcţia unei flote moderne, specializată în lupta anti-submarin şi misiuni de recunoaştere şi patrulare, folosind extensiv tehnologie stealth.
Forţele aeriene turce operează cu precădere avioane produse în alte ţări, însă şi aici există un proiect propriu. TAI TFX este un avion de generaţia a cincea, care se speră că va intra în serviciu în 2025. La proiect se colaborează cu SAAB şi recent a fost anunţat că propulsorul avionului va fi o variantă a celui de pe Eurofighter Typhoon.
Planul forţelor aeriene turce este de a achiziţiona în jur de 250 de astfel de aeronave.
De asemenea, Turcia este una dintre ţările care va achiziţiona F-35, pentru o flotilă aeriană foarte modernă.
În prezent Turcia are peste 200 de avioane de tip F-16 şi peste 60 de F-4.
Canada
Forţele armate canadiene au în jur de 140.000 de persoane, incluzând rezerviştii.
Armata terestră foloseşte tehnică militară din Statele Unite şi Europa. Principalul tanc este Leopard 2, în mai multe versiuni.
Canada are în derulare, în diverse faze, numeroase proiecte. Printre acestea, CADPAT, un tip nou de uniformă ce foloseşte un sistem de camuflaj generat digital, ce reduce vizibilitatea pe timp de noapte, chiar dacă se folosesc dispozitive speciale în acest sens.
Principalele nave ale marinei sunt fregatele din clasa Halifax, 12 la număr.
Marina operează şi patru submarine din clasa Victoria, precum şi alte numeroase tipuri de nave mai mici.
Forţele aeriene au în dotare aproximativ 100 de avioane de tip CF-18 Hornet, bazate pe F-18, avioane de tip C-130 Hercules, precum şi mai multe modele de aeronave utilitare.
Principalul elicopter utilitar este Bell 412, introdus în serviciu la începutul anilor '80.
Citeşte şi: Care este arsenalul din spatele agresivităţii ruse
