25 de ani de la Revoluţie: "Atâţia copii, atâţia bătrâni omorâţi..."

de G.S.    |    20 Dec 2014   •   11:37
Au sperat că vor fi liberi, au scandat, au ieşit în piaţă sau pur şi simplu au fost la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Mulţi dintre timişorenii  care au supravieţuit acelor zile teribile din decembrie, găsesc astăzi, după 25 de ani, cu greu un rost riscului pe care şi l-au asumat. Rudele morţilor nu îl mai găsesc deloc. 
 
Mii de oameni păstrează amintirea clipelor pe care le-au trăit în piaţă. Alte câteva sute îşi plâng copiii, părinţii, soţii şi soţiile. Toţi se întreabă şi astăzi, de fapt, cine a tras în ei. 
 
Iosif Kelemen şi Trifan Moldovan. Doi bătrâni care nu se cunosc. Au în comun doar Revoluţia şi Timişoara. Le-am bătut la uşă amândurora, din raţiuni diferite. 
 
Primul a fost Iosif Kelemen. Vorbeşte şi plânge. Tace şi plânge. Băiatul lui de 23 de ani a fost împuşcat de Crăciun, în redacţia radioului pentru care lucra. Un glonţ tras prin fereastră i-a fost fatal. Acum, domnul Iosif mai are doar o poză pe un perete şi singurul drum pe care îl mai face de când i s-a prăpădit şi soţia este la cimitir.
 
Ne despărţim şi pornim pe urmele lui Dan Jubea. Student, 21 de ani. Găsim acasă doar un vecin de palier. Pe Trifan Moldovan, fost deţinut politic. Tatăl lui Dan s-a prăpădit de multă vreme, iar mama a paralizat. Apartamentul în care s-a întâmplat tragedia e acum gol.
 
Povestea care doar imaginată îţi taie respiraţia e spusă de un bărbat care a aşteptat Revoluţia timp de 44 de ani, din ultima zi de inchisoare ca detinut politic. 44 de ani in care nimeni nu a stiu secretul lui. Normal, in decembrie '89 a fost in strada din prima zi. Nu are certificat de revoluţionat. Pentru că nu a vrut. Nici el, nici soţia lui, pe care a ţinut-o de mână în faţa Armatei.
 
Acum, după 25 de ani, vocile de atunci se sting cu alt gând.
 

Parteneri
x close