În secolul al XX-lea, scadalurile sexuale care aveau în prim plan abuzul minorilor au încercat să fie muşamalizate, scrie historia.ro. Presa din acea vreme era dezinteresată de subiect, iar în majoritatea cazurilor publicate, victimele erau catalogate ca fiind instigatori.
Aneenee FitzGerald-Kenney, inspector irlandez al unei case de corecţie, a înaintat o plângere în anul 1929 către British National Vigilance Association ( instituţie înfiinţată în anul 1885, cu scopul aplicării şi îmbunătăţireii legislaţiei pentru reprimarea viciilor de procedură penală şi a imoralităţii) în care expunea cazul unei tinere de 16 ani ce a fost concediată de către familia pentru care lucra deoarece recunoscuse că în trecut a fost abuzată sexual. Surprinzător a fost că fapta a fost pedepsită imediat. Agresorul a fost urmărit penal, nefiindu-i dezvăluită identitatea. Fata a trebuit să trăiască cu reputaţia afectată şi cu trauma din urma agresiunii, iar cu toate că era “tăcută şi supusă”, patroana ei nu a vrut să o mai angajeze. În acele timpuri, declaraţia unui copil nu reprezenta o dovadă suficientă pentru sancţionare sau condamnare. În 1932, o campanie împotriva abuzului sexual al minorilor a ajuns la concluzia că în mai bine de 20 de ani nu a fost reportat poliţiei niciun caz de acest gen.
Mai multe, pe historia.ro.
