În timp ce regimul Ceaușescu prezenta Canalul Dunăre-București drept un proiect grandios al României socialiste, rapoartele Securității din anii 1988 și 1989 dezvăluie o realitate mult mai dură. Publicate luni, de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), documentele arată că șantierul se confrunta cu lipsuri grave de personal, combustibil și piese de schimb, iar muncitorii erau ținuți în condiții precare și cu hrană insuficientă.
Proiectul Canalul Dunăre-București nu îi aparținea lui Ceaușescu
Sub titlul "Canalul aruncat la canal", CNSAS aduce în atenție o serie de documente care scot la iveală discrepanța dintre imaginea triumfalistă promovată de regimul comunist condus de Nicolae Ceaușescu și realitatea de pe șantier. "Canalul Dunăre - Bucureşti a fost una dintre temele masiv utilizate de propaganda comunistă de la sfârşitul anilor '80, referitor la măreţele realizări ale «Epocii Ceauşescu»", au precizat oficialii în postarea de pe Facebook.
Proiectul Canalului Dunăre-București era gândit ca parte a unei ample rețele navigabile, alături de Canalul Dunăre-Marea Neagră, care urma să lege Capitala de Portul Constanța.
› Vezi galeria foto ‹
Deși propaganda comunistă atribuia proiectul "gândirii geniale" a lui Nicolae Ceaușescu, planul unei legături navigabile între București și Dunăre datează cu mult înaintea regimului comunist. Conform reprezentanţilor Consiliului Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în 1880, inginerul Nicolae Cucu Starostescu propunea, în cadrul lucrărilor de sistematizare a Bucureştiului, o schiță pentru un canal navigabil care să lege Capitala de Oltenița.
"Ideea, în ciuda exagerărilor oficiale ce legau geneza proiectului de «gândirea genială» a dictatorului comunist, nu era nouă. Încă în 1880 inginerul Nicolae Cucu Starostescu, în cadrul lucrărilor de sistematizare a capitalei, propunea «schiţa-proiect» a unui canal navigabil, care să lege Bucureştiul de Olteniţa", a mai transmis CNSAS.
Mai mult, planurile au fost reluate în perioada interbelică. În 1929, Parlamentul României a adoptat chiar o lege privind construirea unui canal între București și Dunăre. Proiectul a fost abandonat în contextul declanșării Marii Crize Economice şi, ulterior, din cauza celui de-al Doilea Război Mondial.
"Planurile au fost reluate în perioada interbelică, iar în 1929 Parlamentul României chiar a adoptat o lege referitoare la construirea unui canal între capitală şi Dunăre. Crahul Bursei din New York, din acelaşi an, şi declanşarea Marii Crize Economice, au avut ca rezultat abandonarea proiectului. Noi propuneri şi schiţe au fost înaintate în anii 1938-1939, doar pentru a fi din nou părăsite din cauza izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.
Decizia de realizare a canalului Dunăre - Bucureşti a fost luată în vara anului 1984, după inaugurarea cu mare festivism a Canalului Dunăre - Marea Neagră. Cele două obiective erau gândite ca părţi ale unui sistem navigabil care ar fi legat Bucureştiul de Portul Constanţa", s-a mai menţionat în postarea de pe social media.
Nicolae Ceaușescu a ales varianta cea mai costisitoare
Planul construirii Canalului Dunăre-București a fost asumat de regimul comunist în vara lui 1984, la doar câteva luni după inaugurarea Canalului Dunăre–Marea Neagră.
Dintre variantele luate în calcul, dictatorul a optat pentru amenajarea cursului râului Argeș. Potrivit Consiliului Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, soluția aleasă era și cea mai costisitoare, implicând totodată cele mai mari dificultăți atât în etapa de construcție, cât și în exploatarea ulterioară a canalului.
"Lucrările propriu-zise au demarat doi ani mai târziu, în septembrie 1986. Au fost prezentate mai multe proiecte, Ceauşescu optând pentru varianta amenajării cursului râului Argeş, deşi aceasta era cea mai costisitoare şi cea mai problematică atât în ceea ce priveşte execuţia, cât şi sub aspectul exploatării ulterioare.
Bineînţeles, aşa cum a fost cazul cu toate şantierele din perioada comunistă, nimic nu a funcţionat conform planificării iniţiale. După cum arăta un document al Securităţii judeţului Giurgiu din august 1988, în locul celor 16.000 de muncitori care ar fi trebuit să lucreze în diferitele sectoare ale şantierului (fiecare judeţ avea sarcina să trimită câte 400), numai 3.400 erau efectiv prezenţi. Lucrurile nu stăteau mai bine nici la capitolul utilaje, mai puţin de jumătate din numărul prevăzut fiind practic disponibile în teren.
Şi, de fapt, era chiar mai rău de atât: o bună parte a utilajelor zăceau nefolosite deoarece nu existau cantităţile necesare de combustibil, lubrifianţi şi nici destule piese de schimb. În plus, condiţiile oferite muncitorilor era absolut deplorabile. Aceştia era obligaţi să locuiască în barăci şubrede şi corturi, fără căldură, apă, canalizare şi curent electric. La acestea se adăugau calitatea execrabilă a alimentaţiei oferită pe şantiere şi serviciile medicale deficitare.
Un alt raport al Securităţii din noiembrie 1989 demonstra că situaţia nu se îmbunătăţise. Lipsa combustibililor, a materialelor şi pieselor însemna nerealizarea cifrelor de plan, aspect care se reflecta în reducerea salariilor şi creşterea nemulţumirii muncitorilor. Astfel, nu e de mirare că o bună parte a lor cereau întoarcerea acasă, iar unii chiar au părăsit şantierul fără aprobare. (A.C.N.S.A.S., D 4868, vol. 1)", a mai scris CNSAS pe Facebook.
