E miercuri, 7 ianuarie. 2026. Totul a început devreme. Mult prea devreme, pentru că la cinci și un pic, dimineața, trebuia să plecăm de la hotel, întrucât la 7:00 era programată decolarea spre România. Știți, 4 sau 5 dimineața e genul acela de oră la care nu ești nici om, nici jurnalist, ci doar un corp funcțional care are o legitimație agățată de gât. Și un microfon. Pe care trebuie să fii sigur că nu-l uiți pe undeva.
Ne-am strâns la hotelul unde era cazată delegația oficială, pentru că de acolo urma să plece coloana spre aeroport. Am stat vreo 20 de minute, timp în care lucrurile păreau perfect sub control. Fix atunci, însă, Parisul a decis că e momentul potrivit pentru o demonstrație de forță meteorologică.
› Vezi galeria foto ‹
A început să ningă. Serios. „Ca-n povești”, ar spune unii. Dar uneori e frumos ca ninsoarea asta să rămână acolo, în povești și la munte, nu pe un aeroport dintr-o țară în care nu a mai fost atâta zăpadă de ani buni.
Când a apărut și președintele Nicușor Dan, era încă întuneric afară. La aeroport, vizibilitatea era deja redusă, iar furtuna de zăpadă își făcea încălzirea. Nu era încă viscol în toată regula, dar promitea. Mult.
Nouă jurnaliști am fost în delegația președintelui. Ne-am urcat în Spartan, ne-am așezat pe scaune. A început degivrarea. Pe pistă se adunaseră deja 3 – 4 centimetri de zăpadă. După vreo 15 – 20 de minute, piloții ne-au spus ce devenise evident pentru toată lumea: pista nu mai putea fi curățată suficient de repede. Viscolul se intensificase, iar decolarea nu mai era o opțiune sigură.
Așa că am coborât. Toți. Și a început așteptarea.
Inițial, ni s-a spus că vom sta cam o oră și jumătate: poate se deschide o „fereastră” în celula de viscol de deasupra Parisului. Am rămas. Când stai o oră și jumătate într-un aeroport, încă mai speri. După aceea, intri în faza a doua: adaptarea.
Președintele și delegația n-au plecat nicăieri. Nici măcar nu și-au dat gecile jos în sala de așteptare. Paltoanele au rămas pe noi, iar ceaiul și cafeaua au devenit combustibilul oficial, rampa de lansare pentru discuții și glume.
După 40 de minute, ninsoarea era și mai puternică. Francezii de la aeroport recunoșteau, ușor descumpăniți, că așa ceva nu prea se întâmplă la ei. Nici în Paris, nici în zonă. „N-am mai văzut de mult”, era fraza-cheie. Până și pe francezi i-a luat iarna prin surprindere, deci nu se întâmplă doar la noi.
Președintele Nicușor Dan a acordat un scurt interviu. Calm. Spunea că nu-l deranjează așteptarea, dar că situația scoate la iveală o problemă reală: România nu are un avion adecvat pentru zborurile oficiale. De altfel, delegația ar fi trebuit să plece cu o seară înainte, dar avionul nu a putut ateriza la București din cauza ceții dense care acoperise aproape toată țara.
Să știți că Spartanul e un avion excelent pentru ce a fost construit: transport militar, misiuni medicale, salvare de vieți. A fost folosit în mii de astfel de misiuni cruciale. Dar pentru zboruri oficiale, cu demnitari de rang înalt, e o improvizație zgomotoasă și limitată. Zboară mai jos, mai încet, e extrem de gălăgios și nu are sisteme moderne de ghidaj la aterizare sau comunicații criptate, acesta fiind un standard obligatoriu pentru un șef de stat dintr-o țară NATO, mai ales una cu cea mai lungă graniță cu războiul din Ucraina.
România e printre puținele state NATO și UE fără un avion dedicat zborurilor oficiale. Și asta se vede.
Pe măsură ce orele treceau, devenea clar că nu mai plecăm nicăieri. Timpul de așteptare era prelungit din oră în oră. Afară ningea în continuare. La un moment dat, utilajele de deszăpezire au rămas chiar fără motorină. Cumva, ne simțeam ca acasă, în România, că tot ne plângem că la noi se întâmplă toate. Echipajele au trebuit să se oprească, să se realimenteze, să revină. Era și mai clar că nici ei nu erau pregătiți pentru așa ceva.
Între timp, atmosfera a rămas surprinzător de relaxată. Președintele a stat de vorbă cu delegația și cu jurnaliștii. Discuții politice, dar și povești personale: despre tinerețea din Franța, iernile de altădată, copilărie. Adică genul ăla de conversații care apar doar când lucrurile scapă de sub controlul programului oficial.
Pentru mine, în toți anii de când sunt jurnalist, asta a fost o premieră absolută: să rămân blocat într-un aeroport, ore în șir, alături de președintele țării mele. În mandatele anterioare, presa nu zbura cu avionul prezidențial. Iohannis nu ne-a dat ocazia asta. Au mai fost dăți în care am mai fost blocați de vreme, dar președintele pleca de fiecare dată. De data asta, am rămas toți.
Sala de așteptare nu era foarte caldă. Poate și pentru că francezii au altă relație cu frigul. După multe ore, se simțea. Iar când a devenit clar că nu plecăm nici la prânz, cineva din delegație a ieșit și a cumpărat sandvișuri pentru toată lumea.
În cele din urmă, după multe ore de așteptare, ne-am urcat în avion. Am putut să decolăm.
Spartanul mai are un „mic” detaliu: zboară considerabil mai mult decât un avion de linie. Un drum până la Paris, care pentru pasagerii obișnuiți înseamnă cel mult trei ore, se transformă cu aeronava militară într-un zbor de patru ore și jumătate, uneori chiar cinci. Mai încet, mai jos, mai zgomotos.
Dar am ajuns la București, într-un sfârșit, la Baza 90.
Din când în când verific și ce mai apare pe rețelele sociale. Obicei prost, zic eu. Defect profesional, ați spune voi. Iar azi, 7 ianuarie, s-a umplut internetul românesc de experți în aeronave prezidențiale, proceduri de zbor, degivrare, viscol și tot ce ține de aviație. Toți foarte siguri pe ei. Toți convinși că „se putea altfel”.
La ora la care scriu acest material sunt încă la Baza 90, înainte de ultimul live pentru Antena 3 CNN. Ajung acasă cu o întârziere de aproape 24 de ore. Dar asta e viața de jurnalist: multă așteptare, multă improvizație și povești care nu se întâmplă niciodată după un program bine stabilit.
Sunt însă sigur că cele două pisici ale mele – animalele preferate ale oamenilor care fac meseria asta, spun eu – mă vor ierta imediat ce intru pe ușă. Ele știu deja: dacă am întârziat, sigur a fost o poveste care a meritat.
Ştiri video recomandate
