Şase ani în Irak au adus României doi militari morţi, 14 răniţi dar şi recunoaşterea unei ţări care a acceptat să se arunce în luptă aproape cu mâinile goale. Militarii români au luptat aşa cum au ştiut mai bine. În tab-uri depăşite de puterea bombelor şi cu gândul că se vor întoarce întregi acasă.
În iulie 2003 România aprobă trimiterea în Irak a primului batalion de soldaţi. Erau rechinii de la Topraisar care se vedeau atunci nevoiţi să se descurce în iadul din Bagdad. Regimul Saddam picase iar Irakul era aruncat în haos.
Militarii români luptau cot la cot cu americanii. În Tallil se ridica prima bază românească. După câteva luni alte câteva sute de militari sunt trimişi în Irak. În 2006 soldatul Bogdan Hâncu moare într-o piaţă din Al Nassyria ucis de un dispozitiv exploziv. În acelaşi an Italia, Norvegia şi Japonia îşi retrageau soldaţii din Irak. România rămânea să lupte mai departe.
De acasă autorităţile dădeau asigurări că militarii români au tot ce le trebuie în luptă. Tehnica noastră scârţâia iar luptele de stradă erau din ce în ce mai înverşunate.
În 2007 Danemarca şi Slovacia plecă şi ele. România rămâne însă pentru prima dată se vorbeşte de un calendar al retragerii. În timp ce la Bucureşti politicienii se ceartă, în Irak încă un militar român moare. Ioan Grosaru este prins într-un TAB aruncat în aer de un dispozitiv explozibil.
Luptând cot la cot cu americanii militarii români încep să-şi dea seama în ce s-au băgat. Ei trebuie să lupte cu 30 de kilograme de echipamentul militar în spate, în TAB-uri cu blindaj care cedează şi îăn maşini fără aer condiţionat într-o ţară în care atunci când sunt doar 35 de grade, e răcoare.
Vestea retragerii a venit doar la începutul acestui an când, de comun acord cu irakienii, am stabilit un calendar al retragerii. Atunci s-a făcut şi bilanţul misiunii: şase ani, 8.000 de militari români, doi morţi, 12 răniţi, sute de milioane de euro.
Observator
