Undeva, pe o stradă îngustă din Paris, la doi pași de catedrala Notre Dame, într-o clădire cu iz de muzeu, la etaj, un bărbat cu plete albe ascultă Tchaicovski. Muzica de vioară umple cămăruța modestă plină cu fotografii alb-negru iar pe chipul bărbatului se citește emoția si nostalgia. Cel care cântă e chiar el. Iar el este Ivry Gitlis, unul dintre cei mai mari violoniști ai lumii și ultimul elev în viață al lui George Enescu. Are 97 de ani și un destin care ar trebui să devina cât mai curând scenariu de film. Un film despre întâlniri extraordinare cu oameni extraordinari, despre talent și genialitate, și despre cum să schimbi lumea prin muzică. „Muzica este pentru mine ceva foarte misterios. Nu știu cum s-a născut. Nu știu cum poate să existe o simfonie de Beethoven. Muzica înseamnă să faci din nimic o lume. Dar unii oameni au o lume și nu fac nimic din ea” ne spune Ivry Gitlis.
El este acel om care a reușit să facă din nimic o lume. O lume fascinantă, pe care ne-o dezvăluie azi cu emoție, simț al umorului și inteligență sclipitoare. Deși interviul nu începuse deloc bine. Maestrul nu era în cea mai bună formă. L-am găsit întins în pat, fără prea multă energie și fără niciun chef de stat la povești. Dar brusc ochii au căpătat o sclipire specială și chipul i s-a luminat atunci când l-am provocat să ne vorbească despre România, țara fără de care el n-ar fi existat. La propriu. „Legătura mea cu România are mai multe paliere. În primul rând, părinții mei s-au născut într-un oraș numit Kaminetz Podolsk în Ucraina care este foarte aproape de România. Și părinții mei, tineri fiind, în mijlocul nopții, prin zăpadă au plecat din Kaminetz Podolsk cu dorința de a ajunge în Israel. Și ca să meargă spre Israel, trebuia să o ia prin România. Și au mers așa prin miezul nopții, aveau un așa zis passeur, un soi de ghid. Și unii dintre acești ghizi obișnuiau să ia banii și îi omorau pe oameni. Din fericire pentru toți, pentru că altfel n-ai fi putut face interviul ăsta, nu i-au omorât pe părinții mei. Și ei, încet, încet au ajuns la București” povestește muzicianul.
Câteva luni le-au petrecut aici cel mai lung popas în drumul lor spre Israel. Istoria n-a consemnat ce-au făcut părinții lui în România și în ce condiții au plecat. Cert e că la începutul lui 1922 familia Gitlis ajungea în Haifa și aici venea pe lume, în acel an, pe 25 august, Iytzac Meir, cel care avea sa devină mai târziu marele violonist Yvry Gitlis. Când nici nu împlinise 5 ani cineva i-a pus în mână o vioară. Iar dacă profesorul nu ar fi intuit talentul genial care zace în acel copil, probabil că povestea s-ar fi oprit acolo. Părinii au ascultat sfaturile profesorului și au plecat cu băiatul la Paris, pentru că acolo erau și școli de muzică și cei mai renumiți dascăli. Iar într-o zi frumoasă de vară s-a întâmplat ceva care i-a schimbat total destinul. Ceva care din nou avea legătură strânsă cu România. L-a întâlnit pe George Enescu.
„Am petrecut cu Enescu o vară lucrând cu el. Nu vreau sa sune prea banal, dar am studiat întreaga viață cu el, atunci cânta la una dintre săile cele mai mici din Paris. La sala de concerte a Școlii Normale. Așa am ajuns să-l cunosc. Și e amuzant, eram un băiețel și i-am dus o fotografie cu el și i-am dat-o să mi-o semneze. Un autograf. Și știi ce a scris pe fotografie: a scris răbdare și curaj, asta spune to. Patience et courage. Atunci n-am înțeles exact ce vrea să spună, am aflat un pic mai târziu. Destul de curând. Patience et courage.”
Toată viața i-a stat sub semnul acestor doua cuvinte. Răbdare și curaj. Ivry avea doar 14 ani. Maestrul, 55. Tânărul violonist își aduce aminte ca a fost impresionat de ținuta lui Enescu și de vocea sa. Ivry a înțeles că are in față mai mult decat un dascal. Dar și Enescu a văzut în el un talent ușor de șlefuit. Și încă de la primele lecții între ei s-a legat ceva de dincolo de muzică.„Cred că era un fel de relație de dragoste într-o oarecare măsură. Nu știu, cuvântul a studia minimalizează de fapt totul, nu studiezi cu Enescu, trăiești cu Enescu. Și Enescu nu a fost un mare muzician, el însuși era muzică. Nu-l poți descrie pe Enescu în termeni obișnuiți: era un om foarte interesant, el nu te învăța: ar trebui să cânți așa sau altfel, piano sau forte, nu. El era un foarte bun pianist, de asemenea. El doar se așeza la pian și cânta totul cu tine.”
Se întâmpla în casa lui Enescu din Rue de Clichy. O casă imensă, în care nu intra foarte multă lume, cu pian în salonul de muzica și pereții încărcați de tablourile lui Grigorescu. Maestrul, își aduce aminte Ivry Gitlis, era o persoana joviala, căreia ii plăcea sa spună bancuri și care nu vorbea niciodată politică. Avea însă și momente în care cădea pe gânduri, îl copleșea dorul de țară. Lecțiile de vioara se transformau atunci în povești despre muzica românescă și Ion Creangă. În preajma lui Enescu erau în permanenta o menajera franțuzoaica și Maruca, cea mai mare iubire a vieții sale. „Toată lumea știe ca Enescu a fost îndrăgostit toată viața de o singura femeie. Prințesa Maruca...care-i era numele de familie? Cantacuzino, voila. Și ea nu era foarte interesată de el, ea nu prea avea grija de el. Și s-au căsătorit abia la sfârșitul vieții, erau deja cu un picior în groapă. Miracolul iubirii, dar dragostea era de partea lui”, își amintește cu amuzament Ivry.
In fața genialului compozitor, Ivry nu s-a simțit însa niciodată prea mic, ori copleșit de personalitatea acestuia. Avea Enescu o delicatețe aparte de a-i lasă pe cei mici să se simtă egali cu el în fața portativului. Dându-i astfel elevului șansa permanentă de a-și depăși mentorul. Povestea lor a durat o vară. O vară intensă, cu povești cât pentru o viață și lecții de muzică inegalabile, care au făcut din băiatul cu par bălai Ivry Gitlis marele violonist Ivry Gitlis. Oriunde ar fi mers, pe orice scena mare a lumii ar fi urcat, și-a adus aminte mereu ce a învățat de la maestrul sau. Iar asta l-a ajutat mereu sa fie altfel decât ceilalți violoniști, cu o tehnică unică, impecabilă și un stil total neconformist pentru acele vremuri. „El a fost ca un motiv al vieții mele care apărea din când în când. Și nu spun asta pentru că tu ești româncă și ești de la o televiziune românească. O spun pentru că e adevărat.”
De la Enescu i-au rămas amintirile, nu vreun obiect de valoarea, nici măcar fotografii cu el. Multe s-au pierdut. A păstrat însă în suflet gesturi, emoții, mirosuri și cuvinte prinse în rame invizibile. I-au trebuit mulți ani ca amintirile și cuvintele lui Enescu să se decanteze și să capete sens. Și pe măsura ce vorbele maestrului căpătau înțeles, Ivry Gitlis ințelegea ce privilegiu a avut sa fie, chiar și numai pentru o vară, elevul marelui compozitor George Enescu. „Îi mulțumesc lui Dumnezeu ca m-a lăsat sa am privilegiul și fericirea sa petrec un anumit timp lângă un simplu țăran din nordul României pe nume George Enescu. Și mă bucur că provine dintr-o familie de țărani, pentru că era aproape de pământ și asemenea unei plante care răsare din pământ și e aproape de pământ și de realitatea vieții. Și dacă cineva iți atinge inima când cânți asta înseamna ca el însuți pate fi atins în suflet.”
Ivry Gitlis e genul acela de om care iți atinge sufletul printr-o simplă strângere de mână și care rămâne acolo, pentru totdeauna, ca o amprentă a prieteniei sale sincere. Mereu i-a plăcut sa fie înconjurat de prieteni, să aibă casa plina de oaspeți. Chiar și în ziua filmării l-am găsit împreuna cu dirijorul David Stern, fiul celui mai bun prieten al sau, și cu Emilian Dascăl, violonist roman, șef de partida la orchestra simfonica St. Galen, din Elveția. La insistentele lor, Ivry Gitlis acceptă să ne arate una dintre cele mai mari comori ale sale - vioara Stradivarius, la care canta de peste 45 de ani si pe care, își amintește, pentru că el nu avea niciun ban, i-au cumpărat-o niște oameni de afaceri din America iar el le-a returnat suma în rate. „Cand spui vioara mea nu e corect. Eu sunt violonistul ei. Aceasta vioară a fost și a altor oameni înaintea mea și sper să fie și a altor violoniști după. Stradivarius 1713. Chestia asta e atât de frumoasă că uneori doar mă uit la ea așa și o admir. Doamne cât de frumos este lucrul ăsta! Și ea a fost în mâinile unui om pe nume Stradivarius. Antonio Stradivarius. Îți poți imagina asta?”
Cu vioara lui veche de peste trei sute de ani, Ivry Gitlis a cântat în cele mai importante săli de concert din lume dar și pe malul Senei din Paris. În decembrie '68 a fost pe aceeași scena cu Rolling Stones, John Lennon și Yoko Ono, care nu i-a lăsat o impresie foarte buna. Charismatic și nonconformist, Ivri Gitlis a atras și atentia regizorilor de film. In 1975 debutează în cinematografie, alături de Isabel Adjani în filmul L'Histoire d'Adele, regizat de Francois Trufaut. Zece ani mai târziu interpretează, la rugămintea lui Vladimir Cozma, coloana sonoră compusă de acesta pentru filmul „A 7-a țintă”. Fascinați de stilul său unic, mulți compozitori au scris simfonii special pentru el iar televiziuni ca Arte, TV5 ori BBC i-au dedicat filme documentare. Oriunde ar fi fost, însă, pe scena mari sau mici, în săli cu mii de oameni ori singur în apartamentul sau din Paris, Ivry Gitlis a simțit mereu ca datorează asta si României.„Părintii mei au legături cu România, Enescu al meu era român, muzica mea este în mare măsură românească”.
Și tocmai de aceea prietenii s-au gândit că si România trebuie să îl onoreze așa cum se cuvine. Așa că într-o dimineață de mijloc de iunie, la Universitatea Națională de Muzică București, s-a cantat Gaudeamus pentru maestrul Ivry Gitlis. Sănătatea nu i-a permis să ajungă la ceremonie dar a urmărit totul de la distanță, pe telefon. Prietenul sau, dirijorul David Stern a urcat pe scenă pentru a-i ridica diploma de doctor Honoris Causa. Seara, Orchestra Simfonică București i-a dedicat un concert special. Patru generații de muzicieni au urcat pe scenă, încercând sa refacă, astfel, traseul incredibil pe care l-a avut maestrul Gitlis de la un copil fascinat de sunetul viorii până la genialul interpret de azi. Publicul l-a aplaudat ca și cum ar fi fost in sală iar el a privit, cu lacrimi in ochi, prin ecranul mic al unui telefon spectacolul ce i-a fost dăruit. Spectatorii au putut să ii audă doar vocea. Maestrul a urmărit concertul până la final. Și pentru puțină vreme, probabil, a simțit că e în România, țară fără de care n-ar fi fost ce e azi. Anul viitor se pregătește deja un concurs internațional la București care ii va purta numele maestrului Ivry Gitlis. Prin el, țara noastră va ajunge pe harta mondiala a muzicii clasice.
„Nu știu ce e perfecțiunea. Cred că perfecțiune este drumul către perfecțiune. Dar dacă o obții, ai omorât-o într-un fel, s-a terminat. Ce e perfecțiune? Cu siguranța nu e un lucru tehnic. Mulți oameni în ziua de azi cântă absolut perfect dar nu-ți amintești nimic din ce cântă. Dar când te gândești la unii, și am avut privilegiul sa ascult câțiva în viața asta, chiar dacă nu cântau perfect dar ce aveau de spus”
Ivry Gitlis, ultimul elev în viață al lui George Enescu, aparține acelor vremuri în care muzica nu era doar tehnică și talent. În spatele biografiei sale impresionante este un om cu un spirit viu, liber, care n-a cantat niciodată după reguli. La cei 97 de ani ai sai se considera încă tânăr, și crede ca mai are multe de învățat. Recent, spunea într-un interviu că pentru el, cel mai important este "să fiu viu, conștient, să aud, să știu, să simt, să văd, să iubesc și să fiu iubit puțin câteodată." Viața nu e doar o destinație, ci o călătorie interesanta la finalul căreia trebuie să înțelegem cine suntem de fapt.
