S-au făcut 4 ani de război, 4 ani în care s-a vorbit despre strategii, procese de pace, atacuri, drone, negocieri şi decizii. S-a vorbit prea puţin, însă, despre cei peste 6,8 milioane de ucraineni care trăiesc ca refugiați în afara țării, majoritatea femei și copii. Aproape 200.000 au găsit protecție în România, unde formează în principal familii mono-parentale. Mame care trebuie să muncească, să aibă grijă de cei mici, să îi înscrie la şcoală, să înveţe româna şi să devină practic totul pentru ei. Antena 3 CNN şi-a propus să aducă poveştile lor în prim plan.
Era februarie 2022. Jurnalista Antena 3 CNN Mirela Voicu se bucura de fiecare copil și fiecare femeie care reușeau să se salveze trecând granița dintre Ucraina și România, dintre apocalipsă și normalitate, dintre infern și Europa. Nu știa niciunul dintre noi că mulți dintre copiii care fugeau de nebunia lui Putin vor merge la școală pentru prima dată în România, vor învăța limba noastră, vor ajunge să trăiască, să spere, să viseze și să iubească în limba română.
Când a început războiul, Cristina era însărcinată cu al doilea-lea copil. Era singură, pentru că soțul lucrează pe mare, fără bani, pentru că o perioadă nu le-au funcționat conturile bancare. A fost cea mai dificilă perioadă din viața ei, povestește acum. Așa că n-a avut ce să facă. A luat copilul cel mare, care avea 5 ani, pe cel de-o lună, a umplut o valiză cu ce i s-a părut absolut necesar și s-a suit în autobuzul spre România. Nu mai plecase niciodată din țară, nu avea nimic aici. O femeie singură, cu un copil nou-născut în brațe și unul de mână.
„Nu știam Bucureștiul, n-am fost niciodată. Am avut o singură valiză, un cărucior și pe el. Am ajuns în metrou, zic „doamne, unde ne ducem?”. Eram panicată și nu știam unde ne ducem, dar am ajuns cu bine”, explică Cristina.
Șa fel ca și Cristina sunt multe femei, pentru că bărbații au rămas acasă să lupte în război, iar ele și-au luat copiii în brațe și au plecat să lupte cu necunoscutul, cu incertitudinea, cu speranța, dar și cu lipsa de speranță. Unele au plecat de la început, altele au încercat să reziste cât mai mult acolo, acasă, în Kiev, în Odesa, în orașele mai mici, unde viața se desfășura între două alarme.
„Am suferit foarte mult și am răbdat cât am răbdat. Copilul nu a putut să umble la școală să facă lecțiile. Orele erau la subsol, pentru că, și în ziua de azi, copiii sunt mai mult la subsol, nu în clasă. Până la urmă ne-am hotărât să plecăm”, a spus Adela, o altă mamă.
Pentru Cristina, venirea în România a însemnat un nou început. Nu mai vrea să plece. Fiica ei cea mică și-a petrecut toată viața aici, iar fiul ei a făcut școală doar în România.
„A fost un șoc, un stres puternic. Dar, după doar două luni, eram deja cu fetița stând la coadă la Romexpo, unde era organizat un centru pentru refugiați. Am întrebat dacă este nevoie de cineva vorbitor de limba română, de voluntari sau de ajutor în orice fel. Ni s-a spus că da. M-au întrebat însă ce fac cu bebelușul, pentru că era foarte mic. Le-am răspuns: «Ce să fac? Îl iau cu mine. Merge cu mine. El cu mine și eu cu el»”, a spus Cristina.
A făcut totul pentru copiii ei. Nu a fost ușor, dimpotrivă, dar s-a descurcat, și se descurcă în continuare.
„Aici a fost fără nimic, fără bunici, fără prieteni, fără nimic. De asta au mers mereu cu mine și asta a fost cea mai complicată treabă, că eram mereu cu ei”, a mărturisit ea.
Adela însă trăiește doar cu gândul la momentul întoarcerii acasă. Pentru ea nu e bine. Toată casa ei, apartamentul ei din Kiev, totul a rămas în conservare, plantele i le udă o vecină, lucrurile sunt la locul lor, așteptând ziua în care familia va reveni.
„Viața pe care o trăiam înainte, momentele în care ne plimbam în familie, în weekend, prin parc, timpul petrecut împreună. Toate acestea mi-au revenit brusc în minte. Eram în metrou, mergeam spre casă, și am început să plâng, pentru că îmi pare foarte rău, nespus de rău. Nu știu când rana pe care o avem în suflet și în inimă se va șterge. Nu știu când ne vom reveni cu adevărat. Pur și simplu nu știu”, a mărturisit și Adela.
Pentru Adela anii aceștia sunt considerați pierduți.
”Eu m-am adaptat greu. Mie mi-a fost greu”, a mai spus femeia.
Ea verifică zilnic aplicațiile, în speranța că, în sfârșit, va primi vestea pe care o așteaptă: că războiul s-a terminat.
„Să ne bucurăm mai mult, să fim fericiți, în sfârșit să trăim cu sentimentul că nu mai moare nimeni. Să mă înțelegeți: chiar și atunci când citești noutățile și afli că a murit cineva în război, chiar dacă nu cunoști persoanele acelea, tot te doare. Te doare pentru că a murit un om, poate chiar o familie întreagă. Nu ai cum să rămâi liniștit, nu ai cum să nu simți și tu durerea”, a spus Adela.
Cristina are o carieră aici. Acum lucrează în agenția imobiliară Zoia, unde lucrează și cu ucrainieni, și cu români.
„Cumva, în toți anii aceștia, mi-am construit viața aici. Am deja prieteni, am vecini, am colegi și oameni alături de care mă simt bine. Mă simt, totuși, acasă aici și aștept să redobândesc cetățenia pe care am pierdut-o”, a spus ea.
Două femei. Două mame. Două ucrainence alungate din casele lor de un război pe care nu îl înțeleg. Una își dorește doar să se poată întoarce acasă, cealaltă simte că acel capitol din viața ei s-a încheiat definitiv.
Acestea sunt consecințele războiului: oameni în derivă, familii destrămate și aruncate în diverse colțuri ale lumii, copii smulși din locul în care se simțeau în siguranță și împinși într-un necunoscut plin de teamă.
Campania Antena 3 CNN „Războiul mamelor și al copiilor” continuă. Mai sunt încă două episoade în care vom aduce în prim-plan, poveștile familiilor ucrainene, care încearcă să își refacă viața departe de casă. Sunt mame și copii care trăiesc de patru ani între dorul de acasă și nevoia unui nou început. Materialele sunt titrate și în limba ucraineană, tocmai pentru ca aceste familii să își poată auzi și înțelege propriile povești. Continuăm să spunem aceste istorii, dincolo de statistici, dincolo de front.