Altminteri…
Coșmaruri mi-a provocat cuvântul asta. Le-am retrăit aseară, tresărind ca și cum aveam încă în mana reportofonul cu degetul pe rec, când [Observator] a difuzat bucăți din ultimul interviu dat de Ion Iliescu ca președinte. Întrebat de Sandra despre mineri s-a dezlănțuit: “Altminteri…” Am sărit 30 de ani în urmă. Când auzeam “altminteri” era clar: e nervos, vine știrea.
N-o sa ma apuc acum să-i traforez lui Ion Iliescu un loc in istorie. Îs destui domni și doamne care au prins momentul și acu-și revarsă prinosul de panseuri. Au și avut timp, două luni au tot pritocit la ele. Unele idei nu-s rele, câteva-s cinstite, da’ grosul sunt de-a dreptul și banale, și teziste, în funcție de bula de baștină și, ca de obicei, au rolul să-l faca interesant pe cel care scrie nu pe ăla despre care se scrie…
Ceea ce fac și eu acum.
Altminteri…
… recunosc că n-am nicio judecată simandicoasă despre locul lui Ion Iliescu în istorie. Nici măcar în banalul “n-aveam altul mai bun”, sau “ a fost un rău necesar” nu se încadrează. Și oricum “ce-ar fi fost dacă”, e un exercițiu inutil. N-a fost altfel, a fost cum a fost, macar bine că suntem unde suntem. Că putea să fie mai rău. Da’ și mai bine…
Altminteri…
… știu ce loc are Ion Iliescu în istoria mea. Profesională. Bazele carierei le-am pus în preajma lui când m-am trezit reporter de politic, mai mult amator decât începător, acreditat la Cotroceni.
Am avut noroc. La Cotroceni nu mergea oricine. Erau reporteri cu experiență, cu surse și condei. Și câțiva cu pile. Io nici măcar condei nu știam să am. Bănuiam, da’ nu știam. Experiență sigur nu aveam, surse nici atât. Pile? De unde dracu! Încă mai chinuiam urechi fine de bucureșteni cu accentul de ardelean, tupeu nu prea am avut vreodată, teamă cât casa. Da’ dacă zice ceva și pierd știrea că n-am înțeles? Ăsta era coșmarul meu: să nu înțeleg!
Bine, dupa câteva zile am uitat de teamă. N-aveai timp de teamă la Cotroceni. Umblai ca bezmeticu’ de-a stânga, dreapta, fața președintelui - spate mai puțin că ți-o luai - prin toată țara. Lumea era pentru șefi. Iar Ion Iliescu chiar umbla.
Încă mai aveam în cap, titlurile din presa comunistă de le silabiseam când citea tata pagina de sport în timp ce-mi supraveghea temele. El citea sportul care era pe ultima pagina, io vedeam dosul, prima pagină. “Țara, cabinetul de lucru al președintelui” era titlu zilnic. 10 ani mai târziu am aterizat fix în același film lucrând culmea la ziarul de-l citea tata. Ion Iliescu se plimba nu glumă prin țară. La două săptămani trântea câte-o vizita de lucru în vreun loc colț de Românie. Când simțea că nu-l ajută sondajele avea niște serii de 5 județe de Moldova în 3 zile de ne rupea pe aia 10-11 ziariști de eram permament pe lângă el.
Sincer, io așa mi-am cunoscut țara. Din goana nenumăratelor coloane prezindențiale. Eram prea sărac atunci ca să-mi permit concedii sau mașină. Cu Ion Iliescu am zburat prima dată cu avionul și cred ca nu am ratat nicio fabrica de confecții, fost CAP și sediu de prefectură din țară…
E ceva însă peste toate astea: am învățat ce înseamnă puterea. În toate formele ei de compunere, agregare și manifestare. Aia politică, puterea cuvântului, mai ales a celui scris, puterea anturajului, puterea de convingere. Da, mai ales, lipsa ei. Toata viața pentru pierderea puterii am avut o singură imagine: mașina în care a plecat Ion Iliescu de la Palat în ziua predării puterii către Emil Constantinescu. Un Opel Omega break, gri, până cu o zi înainte mașina de bagaje a SPP în coloana oficială. Mercedesul negru și semi-blindat rămăsese în garaj.
Mașina aia de bagaje l-a adus înapoi peste 4 ani. Să preia de la cel căruia îi predase - poate cel mai bun adversar pe care l-a avut vreodată în afară de Corneliu Coposu - și care, ieri, a fost primul care l-a salutat la catafalc: Emil Constantinescu. Revenirea a fost o altă lecție: ai nevoie de multă putere ca să o iei de la capăt. Am aplicat-o des…
Zilele astea mi-am adus aminte că acum câteva luni, în tulburea iarnă de am traversat-o, mă distra un gând. Eram încă în socul Georgescu, colaboram, instituțional, cu organizații si oameni care acum câțiva ani n-ar fi intrat nici în cartierul unde era Antena 3 darmite să stea de vorbă. Ne adunase teama că suntem la un pas să sărim de pe singurul drum bun al Romaniei: NATO și UE. Mă uitam la noi și râdeam în sinea mea: mah, noi acu’ încercăm să salvăm ceva început de Ion Iliescu. Și fix așa a fost. Putea să aleagă altceva. Putea să nu aleagă nimic. A ales iar noi acu’ , oameni de nu l-am votat decât cu forța, încercăm să salvăm. Pentru că altminteri….
Uneori are și istoria chef de bancuri.