Aproape 28 de milioane de tone de praf saharian ajută anual Amazonul să supraviețuiască, la mii de kilometri distanță

În fiecare an, aproape 28 de milioane de tone de praf din Sahara traversează Oceanul Atlantic și ajung în Amazon Rainforest, unde contribuie direct la supraviețuirea celei mai mari și mai productive păduri tropicale de pe planetă, potrivit Space Daily.

Fenomenul este unul dintre cele mai spectaculoase și mai puțin cunoscute mecanisme naturale descoperite de oamenii de știință. Practic, eroziunea lentă a celui mai mare deșert fierbinte din lume ajută, an de an, la fertilizarea unei păduri aflate la mii de kilometri distanță, într-o cu totul altă zonă climatică.

Potrivit cercetărilor atmosferice, între 180 și 200 de milioane de tone de particule fine de praf sunt ridicate anual din Sahara de curenții de aer și transportate la mare altitudine peste Atlantic. Aproximativ 27,7 milioane de tone ajung în bazinul amazonian, iar alte milioane de tone continuă drumul spre Caraibe.

Praful transportat conține fosfor

Ceea ce face acest fenomen atât de important este faptul că praful transportat conține fosfor, unul dintre cele mai esențiale elemente pentru dezvoltarea plantelor. Din cele aproape 28 de milioane de tone de praf care ajung în Amazon, aproximativ 22.000 de tone reprezintă fosfor pur.

Această cantitate este aproape identică cu cea pe care pădurea amazoniană o pierde anual din cauza ploilor abundente. Solurile Amazonului sunt foarte vechi și extrem de sărace în fosfor, iar precipitațiile intense spală constant nutrienții din pământ. Fără un aport extern, ecosistemul și-ar pierde treptat capacitatea de regenerare și productivitatea biologică ar scădea.

Cu alte cuvinte, echilibrul nutritiv al celei mai mari păduri tropicale din lume nu este menținut exclusiv prin propriul ciclu natural, ci printr-un transfer uriaș de minerale între continente.

Sahara pierde anual aproximativ 182 de milioane de tone de praf

Legătura dintre Sahara și Amazon a fost măsurată cu precizie abia în ultimul deceniu. În 2015, cercetători de la NASA și University of Maryland au publicat primul studiu amplu care a analizat transportul prafului african peste Atlantic pe o perioadă de șapte ani.

Cercetătorii au folosit date furnizate de satelitul CALIPSO, un sistem capabil să măsoare distribuția tridimensională a aerosolilor din atmosferă cu ajutorul tehnologiei lidar. Analiza a arătat că Sahara pierde anual aproximativ 182 de milioane de tone de praf prin marginea sa vestică. Din această cantitate, aproximativ 132 de milioane de tone cad în Atlantic, iar aproape 28 de milioane ajung în Amazon.

Deși cifrele variază de la an la an, în funcție de condițiile climatice din regiunea Sahel, cercetătorii spun că fenomenul este suficient de constant pentru a reprezenta un mecanism esențial al sistemului climatic global.

Praful care traversează Atlanticul nu este format doar din nisip obișnuit

Praful care traversează Atlanticul nu este format doar din nisip obișnuit. O mare parte conține silicați și minerale argiloase fără importanță biologică majoră pentru pădure, însă o fracțiune mică, dar constantă, este bogată în fosfor.

Mult timp, oamenii de știință au crezut că sursa principală a acestui fosfor este Bodélé Depression, o regiune aflată în nordul Ciadului. În urmă cu mulți ani, zona era fundul unui lac uriaș de apă dulce, cunoscut drept Mega-Lacul Ciad. După ce lacul s-a evaporat, au rămas depozite groase de diatomit, sedimente bogate în fosile microscopice, pești și alte forme de viață acvatică, extrem de bogate în fosfor.

Astăzi, Depresiunea Bodélé este una dintre cele mai active surse de praf de pe planetă. Curenții puternici de aer formați între munții Tibesti și Ennedi ridică aproape zilnic particulele fine în atmosferă.

Descoperirea schimbă și modul în care este privit Amazonul

Totuși, în ultimii ani, această teorie a început să fie contestată. În 2020, o echipă de cercetători de la Princeton University și NASA Jet Propulsion Laboratory a publicat un studiu care sugerează că o mare parte din praful provenit din Bodélé nu reușește să traverseze Atlanticul.

Potrivit noilor analize, precipitațiile din zona ecuatorială elimină mare parte din particule înainte ca acestea să ajungă în America de Sud. Cercetătorii cred că o contribuție majoră ar proveni, de fapt, din regiunea El Djouf, aflată în vestul Saharei.

Deși dezbaterea privind sursa exactă continuă, comunitatea științifică este de acord asupra unui lucru esențial: legătura dintre Sahara și Amazon este reală și joacă un rol fundamental în menținerea echilibrului ecologic global.

Încă nu se știe dacă acest mecanism natural va continua în același ritm

Descoperirea schimbă și modul în care este privit Amazonul. În mod obișnuit, pădurea tropicală este descrisă ca un ecosistem autosuficient, izolat și capabil să se întrețină singur. În realitate, supraviețuirea sa depinde de procese atmosferice și geologice care au loc pe un alt continent.

Mai mult, această conexiune este influențată de schimbări climatice și geologice care se desfășoară de mii de ani. Mega-Lacul Ciad a dispărut cu milenii în urmă, iar depozitele de sedimente bogate în fosfor nu sunt infinite. În același timp, schimbările climatice pot modifica intensitatea vânturilor și cantitatea de praf transportată peste Atlantic.

Oamenii de știință avertizează că încă nu se știe dacă acest mecanism natural va continua în același ritm în următoarele decenii.

Pentru moment însă, fenomenul rămâne una dintre cele mai bine documentate și spectaculoase conexiuni planetare descoperite până acum: cel mai mare deșert fierbinte al lumii contribuie direct la supraviețuirea celei mai mari păduri tropicale de pe Pământ.