O țestoasă de 194 de ani pe nume Jonathan i-ar putea ajuta pe oameni să trăiască mai mult

Oamenii de știință i-au secvențiat genomul pentru prima dată, în speranța că cel mai bătrân animal terestru din lume le poate oferi indicii despre genetica longevității, scrie The New York Times.

Joe Hollins își trage o mănușă groasă de sudor pe mâna stângă, iar în dreapta ține strâns un bețișor cu vată. Se lasă pe vine, ca să fie la nivelul ochilor unei broaște țestoase uriașe de aproape 180 de kilograme, îi sprijină capul cu mâna înmănușată și îi strecoară cu grijă un deget în gură, ca să-i țină deschis ciocul ascuțit ca briciul. Cu cealaltă mână, încearcă să-i ia o probă de salivă din obraz.

Medicul veterinar are la dispoziție doar vreo cinci secunde ca să obțină ADN-ul de care are nevoie, înainte să riște să primească o lovitură cu un picior gros și solzos.

Primul bețișor iese plin de morcov pe jumătate mestecat, una dintre gustările preferate ale țestoasei. Hollins îl aruncă și încearcă din nou. Țestoasa, pe nume Jonathan, pare ușor iritată.

La aproximativ 194 de ani, Jonathan este cel mai bătrân animal terestru cunoscut din lume. Este o țestoasă uriașă de Aldabra și trăiește pe îndepărtata insulă Sfânta Elena, la aproximativ 1.900 de kilometri de coasta de vest a Africii, unde își petrece zilele pe pajiștile însorite din jurul reședinței oficiale a guvernatorului. Când a ajuns pe insulă, avea cel puțin 50 de ani, o estimare făcută de îngrijitorii săi pe baza dimensiunilor lui.

Deși are câteva semne de îmbătrânire, precum cataracta, care l-a lăsat aproape orb, Jonathan aude încă foarte bine și are un libido puternic. Îi place să-i întâmpine pe vizitatori, să fie mângâiat pe gât și să râgâie zgomotos în fața mulțimii care se strânge în jurul țarcului său la ora mesei.

În iunie, după ce mai multe instituții de presă au anunțat din greșeală că a murit, Guinness World Records l-a inclus pe lista sa de icoane mondiale, ca recunoaștere a statutului său unic. Miercuri, Jonathan a mai atins o etapă importantă, după ce un studiu a anunțat că genomul său a fost secvențiat pentru prima dată.

„Aproape niciodată nu avem ocazia să studiem un animal atât de bătrân cât timp este încă în viață”, a declarat Steve Horvath, biolog la Universitatea California din Los Angeles, care studiază îmbătrânirea, și unul dintre autorii studiului, publicat în revista Science Advances.

Jonathan le-a oferit oamenilor de știință o ocazie rară de a vedea ce se întâmplă cu genomul unui animal de-a lungul a aproape 200 de ani. Obținerea ADN-ului nu a fost însă ușoară. Cercetătorii nu au avut voie să-i ia o probă de sânge, metoda cea mai sigură pentru secvențierea ADN-ului, din cauza riscului de infecție. Iar pentru că pe insulă ajunge un singur zbor comercial pe săptămână, care de multe ori are întârzieri, proba de salivă a trebuit să fie trimisă cu vaporul.

Cercetătorii au ținut totuși la acest proiect, pentru că voiau să afle dacă ADN-ul lui Jonathan ascunde secrete despre îmbătrânire sau longevitate. Ca să vă faceți o idee: când s-a născut această țestoasă, probabil în 1832, Charles Darwin avea doar 22 de ani și nu ajunsese încă în Insulele Galapagos, unde avea să-și imagineze teoria selecției naturale.

După ce au secvențiat proba, oamenii de știință au comparat genomul lui Jonathan cu cel al unor țestoase cu 100 de ani mai tinere și au găsit câteva diferențe la nivel molecular, mai ales în genele care se ocupă cu repararea ADN-ului și cu întreținerea telomerilor, capetele protectoare ale cromozomilor.

Pe măsură ce un organism îmbătrânește, ADN-ul acumulează deteriorări, iar telomerii se scurtează, un proces despre care se crede că stă la baza îmbătrânirii. Rezultatele sugerează că această specie ar fi putut evolua astfel încât să reziste mai bine declinului provocat de vârstă, dar sunt necesare mai multe teste.

Echipa a descoperit și că Jonathan are în comun unele gene cu alte specii longevive, precum șobolanul-cârtiță golaș, care poate trăi până la 40 de ani și face foarte rar cancer.

Poate cea mai interesantă descoperire a venit din analiza epigenomului țestoasei, adică a hărții marcajelor chimice care reglează felul în care funcționează genomul. Aceste marcaje se schimbă odată cu vârsta și pot face ca genele să funcționeze haotic.

Așa cum se aștepta, epigenomul lui Jonathan prezenta schimbări legate de vârstă asemănătoare celor de la oamenii în vârstă, cu o excepție: comutatoarele care controlează mitocondriile erau foarte bine păstrate, asemenea celor ale unei țestoase tinere. Mitocondriile, centralele energetice ale celulelor, sunt asociate de multă vreme cu îmbătrânirea sănătoasă.

Pentru cercetătorii care studiază îmbătrânirea, posibilitatea de a învăța din biologia animalelor care trăiesc neobișnuit de mult este extrem de interesantă.

„Fiecare dintre aceste specii longevive are un fel de truc special”, a declarat Steve Austad, biolog la Universitatea Alabama din Birmingham. „Iar unele dintre ele s-ar putea dovedi relevante pentru îmbătrânirea umană”.

„Rezultatele se integrează foarte bine în puzzle-ul mai larg al longevității”, a declarat Bjorn Schumacher, care studiază îmbătrânirea la Universitatea din Koln, Germania. El a avertizat însă că trebuie să fim prudenți înainte să tragem concluzia că Jonathan ne va ajuta să înțelegem de ce îmbătrânesc oamenii și ce putem face în privința asta.

Jeanne Calment, de exemplu, a fost cea mai în vârstă persoană din lume, la 122 de ani. Ea își explica viața lungă printr-o dietă bogată în ulei de măsline și vin de Porto. Și fuma. Înseamnă asta că ar trebui să fumăm cu toții și să bem vin roșu? Probabil că nu, spune Schumacher, iar aceeași prudență ar trebui să o avem și atunci când tragem concluzii pe baza cazului lui Jonathan.

Vârsta înaintată a lui Jonathan ar putea fi o excepție, explicată de îngrijirea veterinară permanentă, de dieta cu legume proaspete și de pajiștea protejată din grădina guvernatorului.

Rezultatele de la nivel molecular oferă totuși indicii tentante, pe care oamenii de știință vor să le studieze mai departe.

„Dacă am avea 1.000 de animale ca Jonathan, ne-ar fi mai ușor să înțelegem longevitatea lui”, a declarat Stephen Clark, autorul principal al studiului și fondatorul Kallel, o organizație nonprofit care studiază genetica îmbătrânirii.

Pe viitor, Clark speră să analizeze mai multe țestoase de Aldabra și alte specii longevive și să adune date care să ofere câteva indicii și pentru noi, ceilalți, mult mai tineri.