Pe 6 septembrie 2026, într-un land din estul Germaniei, s-a rupt ceva. Alternativa pentru Germania (AfD) a câștigat alegerile din Saxonia-Anhalt cu 43,8%. Cu aproape jumătate din voturi. E cel mai mare scor obținut vreodată de un singur partid în acel land de la reunificare încoace.
CDU, partidul care conducea landul, s-a prăbușit la 17,2%. Un minim istoric. Distanța dintre primul și al doilea partid e de peste douăzeci și cinci de puncte. Prezența la vot a fost record: 77,8%.
O zi mai târziu, luni, co-liderul AfD, Tino Chrupalla, a declarat că partidul vrea să guverneze landul. Iar asta deschide calea spre un guvern minoritar. Ar fi prima oară după 1945 când extrema dreaptă ajunge la putere într-un land german.
Este un rezultat care a fost numărat oficial, pe care cancelarul Germaniei, Friedrich Merz, a numit-o „o răsturnare tectonică”. „Nu putem pur și simplu să revenim la normal”, susține el, uluit de-a binelea.
Iar paradoxul e că partidul care tocmai a câștigat un land și vrea să-l guverneze e singurul din istoria postbelică a țării pe care propriul serviciu de informații interne l-a etichetat drept extremist de dreapta. Nu o filială. Nu o aripă. Nu organizația de tineret. Tot partidul.
Ce e AfD
La început, un partid de economiști supărați pe zona euro. Era 2013 când câțiva profesori de universitate și jurnaliști au fondat un partid împotriva salvărilor din zona euro. Grecia se scufunda, Germania plătea, iar ei spuneau: gata, e destul. Era un „partid de profesori” care purtau papioane și care vorbeau pe un ton cât se poate de serios despre datoria publică.
N-a mai rămas nimic din partidul ăla.
Astăzi, AfD e altceva: un partid etnonaționalist, anti-imigrație, anti-islam, eurosceptic, pro-Rusia, care vorbește despre „remigrație” și despre un „popor german” care să fie definit prin descendență, nu prin cetățenie.
Istoricul șefilor. Sau cum, de fiecare dată, a câștigat cel mai radical
Istoricul șefilor ne dezvăluie un tipar.
Bernd Lucke. 2013–2015. Fondatorul.
Lucke era economist, profesor la Universitatea din Hamburg, genul de om care se simțea ca peștele-n apă într-o dezbatere despre politică monetară. Partidul pe care l-a construit în 2013 semăna cu el: sobru, tehnic, obsedat de o singură temă.
Voia ca Germania să scape de moneda euro, sau măcar să nu mai plătească pentru salvarea țărilor din sud, aflate atunci în plină criză a datoriilor. Atât. La acea vreme, nu era nici urmă de discurs despre imigrație, islam sau „poporul german”. Era un partid bazat pe un dezacord economic.
Problema e că un partid nou atrage tot felul de oameni, iar euroscepticismul a fost doar ușa de intrare. Odată intrați, mulți dintre noii membri voiau cu totul altceva decât grafice despre datoria publică. Voiau să vorbească despre străini, despre islam, despre o Germanie care „își pierde identitatea”. Iar criza migrației, care abia se pregătea să izbucnească, turna gaz pe foc.
În iulie 2015, tensiunea a explodat într-un vot intern pentru conducerea partidului. Lucke a pierdut. L-a învins Frauke Petry, o figură mai tânără și mult mai dispusă să meargă pe terenul naționalist. Pentru Lucke, înfrângerea nu a fost doar personală. A fost semnalul că partidul pe care îl fondase nu mai era al lui.
A plecat la scurt timp după vot. Iar motivul l-a dezvăluit el însuși, la momentul demisiei: în partid creșteau xenofobia și islamofobia, iar el nu voia să conducă așa ceva. Odată cu Lucke a plecat și o bună parte din nucleul liberal, economic, „de profesori” al partidului. Cei care rămăseseră ca să vorbească despre euro au constatat că nu mai avea cine să-i asculte.
Asta a fost prima dintr-o serie de rupturi. Și, în retrospectivă, cea care a stabilit tiparul: de fiecare dată, cel mai moderat om din cameră avea să fie cel care pleacă.
Frauke Petry. 2015–2017.
Petry a preluat partidul exact în momentul potrivit pentru cineva ca ea. În 2015, criza migrației lovea Germania în plin: peste un milion de solicitanți de azil intraseră în țară, iar cancelarul Angela Merkel deschisese granițele cu celebra frază „Wir schaffen das” – „O să reușim”. O bună parte din societatea germană nu era deloc convinsă că vor reuși. Petry a înțeles imediat că aici, nu în dezbaterile despre euro, stătea energia politică a momentului.
Așa că a împins partidul decisiv spre naționalism. AfD nu mai era formațiunea de economiști a lui Lucke, ci un partid al fricii de imigrație și al mâniei împotriva guvernării. Sub Petry, retorica a devenit mai dură, mai frontală, mai personală. Partidul a crescut în sondaje pe măsură ce creștea și tensiunea din țară.
Dar Petry avea o ambiție care, paradoxal, avea să o coste. Ea nu voia ca AfD să rămână la nesfârșit un partid de protest, mereu în afara sistemului, mereu strigând de pe margine. Voia să-l facă respectabil. Și suficient de prezentabil cât să poată, într-o zi, intra la guvernare, fie și într-o coaliție.
Pentru asta era nevoie de o oarecare temperare a discursului, de renunțarea la cele mai toxice derapaje, de o strategie de tip „realpolitik”; adică pași mici spre putere, nu un spectacol permanent.
Doar că aici s-a lovit de un zid. O aripă și mai radicală decât ea prinsese deja rădăcini adânci în partid. Figuri ca Alexander Gauland și Alice Weidel nu voiau respectabilitate. Voiau opoziție permanentă, agresivă, fără compromisuri – imaginea unui partid care să lovească în sistem, nu unul care să caute un loc la masa lui. Pentru ei, tocmai furia și marginalitatea erau capitalul politic al AfD, iar ideea de a le dilua pentru o eventuală guvernare li se părea o trădare.
Petry a pierdut lupta asta internă. A fost izolată, marginalizată, lăsată fără sprijin în propriul partid pe care îl adusese în Bundestag. Iar deznodământul a fost că, a doua zi după alegerile din 2017 – alegeri în care AfD tocmai intrase pentru prima oară în parlamentul federal – Petry a anunțat că pleacă.
Fusese dată la o parte exact prin mecanismul pe care ea însăși îl folosise ca să-l elimine pe Lucke doar cu doi ani înainte. Cel care voia să modereze a fost, din nou, cel căruia i s-a arătat ușa. Doar că, de data asta, aripa care rămânea era mult mai radicală decât cea pe care o moștenise ea.
Gauland, Weidel, Hocke. 2017 până azi.
După plecarea lui Petry, nimeni din partid nu mai avea nici puterea, nici dorința de a-l trage spre centru. Așa că ce a urmat a fost consolidarea feței pe care o vedem astăzi.
Alexander Gauland, unul dintre fondatori, era acum figura paternă a partidului – un fost creștin-democrat respectabil care oferea o acoperire de seriozitate mișcării, chiar dacă el însuși avea să rămână în istorie pentru declarații scandaloase, precum aceea că cei doisprezece ani de nazism sunt doar un „găinaț de pasăre” în peste o mie de ani de istorie germană glorioasă.
Alice Weidel era cea care aducea imaginea tehnocrată, economistă, lustruită. Împreună, cei doi au preluat conducerea și au fixat linia: o opoziție dură, permanentă, fără menajamente.
Dar motorul ideologic real nu erau ei. Era Bjorn Hocke.
Hocke, fost profesor de istorie și șef al filialei din Turingia, conducea o facțiune internă numită „Der Flugel” – Aripa. Nu era o simplă tabără dintr-un partid. Era nucleul cel mai radical, cel mai deschis naționalist, cel care nu se mai mulțumea cu retorica anti-imigrație și trecea în teritoriul „volkisch” – o viziune etnică asupra națiunii, în care „poporul german” se definește prin sânge și descendență, nu prin cetățenie. Aici nu mai vorbim despre politici de azil mai stricte. Vorbim despre o ierarhie a cetățenilor, despre ideea că unii germani sunt mai germani decât alții.
Hocke și Aripa lui au tras încet, dar constant, tot partidul spre această viziune. Chiar și atunci când „Der Flugel” a fost oficial dizolvată, sub presiunea serviciilor care o clasificaseră drept extremistă, oamenii și ideile ei au rămas. Nu a fost o curățare, ci o absorbție: radicalismul Aripii a devenit, treptat, curentul principal al partidului. Hocke însuși a rămas de neatins în Turingia, unde partidul lui câștigă alegeri.
Jorg Meuthen (2015–2022).
Meuthen a fost, în multe privințe, ultimul om care a încercat serios să se țină, cumva, departe de imaginea extremistă a partidului. Ca și Lucke, venea din lumea academică – era profesor de economie – și reprezenta acea aripă mai sobră, mai tehnică, a partidului. A preluat conducerea AfD mai întâi alături de Frauke Petry, apoi alături de Alexander Gauland, prinzând astfel exact perioada în care partidul aluneca tot mai adânc spre extremă.
Ani la rând, Meuthen a jucat rolul ingrat al „moderatorului” – omul care încerca să țină partidul cât de cât frecventabil, prezentabil, în limitele a ceea ce societatea germană putea tolera. Nu a fost un rol pasiv. A mers până la a încerca activ să excludă din partid figurile pe care le considera mult prea radicale, cele care riscau să transforme AfD într-o mișcare de-a dreptul extremistă.
Dar a pierdut lupta, așa cum pierduseră toți moderații dinaintea lui. Se instalase deja un tipar clar în viața internă a partidului, iar Meuthen n-a făcut excepție. În ianuarie 2022 a pierdut definitiv bătălia. Radicalii erau prea mulți, prea puternici, prea bine ancorați în structurile partidului. Înfrânt, și-a dat demisia din funcția de conducere și a părăsit AfD.
La plecare, Meuthen a spus că partidul s-a deplasat atât de mult spre dreapta încât a dezvoltat trăsături totalitare și că nu se mai sprijină pe ordinea constituțională democratică a Germaniei.
Așa că să ne întoarcem la tiparul despre care vorbeam la începutul explicației noastre.
Fiecare lider al AfD a fost înlocuit nu de unul mai blând, ci de unul mai radical. Lucke, economistul, a fost împins afară de Petry, naționalista. Petry, naționalista care voia respectabilitate, a fost împinsă afară de Gauland și Weidel, care voiau confruntare. Iar sub ei, Hocke a mutat centrul de greutate al întregului partid spre etnonaționalism. De fiecare dată, la fiecare răscruce internă, cel care voia să tempereze a fost cel căruia i s-a arătat ușa. Nu contează cât și ce a vrut el să construiască.
Asta arată că AfD nu a alunecat spre extremism dintr-un accident, dintr-o scăpare sau din vina câtorva membri turbulenți. Radicalizarea nu i s-a întâmplat partidului. A fost aleasă. Pas cu pas, vot intern cu vot intern, plecare cu plecare. Un partid care a devenit extremist nu în ciuda deciziilor lui, ci prin ele.
Cine îi conduce acum
Alice Weidel. Ea este copreședinta și fața „respectabilă” a partidului. E, dacă vreți, omul pe care AfD îl trimite în față când vrea să pară un partid serios, nu unul de stradă. Are un profil care, pe hârtie, n-are nimic de-a face cu extrema dreaptă. Economistă cu doctorat, a lucrat la Goldman Sachs, una dintre cele mai mari bănci de investiții din lume, și a petrecut șase ani în China, unde a învățat și mandarina. Vorbește calm, argumentat, în costum; e imaginea competenței tehnocrate.
Și aici apare contradicția: Weidel e lesbiană și crește doi copii împreună cu partenera ei, o femeie născută în Sri Lanka.
Adică viața ei personală contrazice fix modelul „familiei tradiționale germane” pe care partidul îl predică.
Astfel, un partid care se opune căsătoriilor între persoane de același sex și care vorbește despre puritatea etnică a națiunii e condus de o femeie care se află într-o relație cu o parteneră de origine asiatică. Contradicția nu pare să-i deranjeze pe alegători, iar pe Weidel o ajută: face partidul să pară mai puțin extremist decât este. Rolul ei e tocmai acesta – să dea respectabilitate de fațadă unei mișcări radicale. Tema ei personală rămâne, invariabil, imigrația, pe care o leagă aproape mereu de criminalitate.
Tino Chrupalla. El este celălalt copreședinte și opusul aproape perfect al lui Weidel. Dacă ea e fața urbană și cosmopolită, el e fața de provincie, muncitorească, din est.
Chrupalla e zugrav de meserie, patron al unei mici firme din Saxonia; nu un intelectual, ci un om care își revendică rădăcinile în clasa muncitoare a fostei Germanii de Est.
Exact asta îl face valoros pentru partid: el vorbește pe limba alegătorului estic, care simte că a fost uitat de Berlin. Programul lui e simplu și consecvent: granițe închise, o „Germanie tradițională” și, mai ales, relații normalizate cu Rusia, adică ridicarea sancțiunilor și reluarea comerțului.
El a fost cel care, luni, la o zi după victoria din Saxonia-Anhalt, a revendicat public dreptul AfD de a guverna landul.
Bjorn Hocke. E cel mai radical dintre toți și, în multe privințe, adevăratul centru de gravitație ideologic al partidului. Fost profesor de istorie, conduce filiala AfD din Turingia, acolo unde partidul e cel mai puternic. Nu e o exagerare jurnalistică să-l numim extremist: serviciile germane, atât cel federal, cât și cel al landului Turingia, îl clasifică oficial drept „extremist de dreapta dovedit”.
Iar în cazul lui nu vorbim doar despre etichete, ci despre condamnări penale. Hocke a fost condamnat de două ori de instanțe germane pentru că a folosit un slogan interzis prin lege – „Alles fur Deutschland”, „Totul pentru Germania” – care era lozinca trupelor de asalt naziste, SA.
În Germania, folosirea unor astfel de simboluri și sloganuri este infracțiune, tocmai din cauza istoriei. Hocke a susținut că nu știa originea frazei, explicație pe care instanțele nu au crezut-o. În 2025, cea mai înaltă instanță i-a confirmat ambele condamnări.
Tot Hocke e omul care a spus, într-un discurs din 2017, că Memorialul Holocaustului din Berlin este „un monument al rușinii” în inima capitalei și a cerut o „întoarcere de 180 de grade” în felul în care Germania își tratează trecutul nazist. Adică o ruptură cu întreaga cultură germană postbelică a asumării vinovăției pentru Holocaust.
Ulrich Siegmund. Este fața nouă și, poate, cea mai importantă pentru viitor. Siegmund a fost candidatul AfD la șefia landului Saxonia-Anhalt și este omul victoriei zdrobitoare de duminică. Ce îl face special nu e ideologia, ci stilul.
Are peste 600.000 de urmăritori pe TikTok, iar prezența lui online n-are nimic din agresivitatea pe care ai asocia-o cu un partid extremist.
Postările lui sunt neîncetat pozitive, luminoase, prietenoase: explică pe înțelesul tuturor câte o măsură politică, se joacă cu copii, strânge gunoiul dintr-un parc alături de voluntari.
Este versiunea zâmbitoare și inofensivă a unui partid pe care serviciile îl consideră o amenințare la adresa democrației. Iar acesta e, probabil, cel mai eficient și cel mai neliniștitor lucru la el: normalizează extremismul, îl face să pară de treabă, de-al casei, ușor de votat.
Maximilian Krah. E exemplul opus, fix omul care arată cât de departe merge radicalismul din partid atunci când nu mai e ambalat frumos. Krah a fost cap de listă al AfD la alegerile europene, dar candidatura lui s-a prăbușit sub greutatea a două scandaluri suprapuse.
Primul: unul dintre asistenții lui a fost arestat și ulterior condamnat pentru spionaj în favoarea serviciilor secrete chineze, un caz care a ridicat imediat întrebări despre cât știa Krah și despre legăturile partidului cu Beijingul.
Al doilea, și mai grav din punct de vedere simbolic: într-un interviu, Krah a declarat că nu ar spune niciodată că oricine a purtat o uniformă SS a fost automat un criminal – o relativizare a uneia dintre cele mai criminale organizații din istorie. Reacția a fost atât de puternică încât până și celelalte partide de extremă dreapta din Parlamentul European au rupt legătura: AfD a fost exclusă din grupul lor. Când ești prea radical chiar și pentru aliații tăi naționaliști, asta spune ceva, nu?
De ce e periculos. Dacă e
Să începem cu ce nu îl face periculos. AfD nu e o amenințare pentru că vrea mai puțini imigranți sau o politică de azil mai strictă.
Poziția asta, oricât de dură ar fi, este perfect legală și, de altfel, împărtășită într-o formă sau alta de multe partide europene, inclusiv de unele aflate la guvernare în acest moment.
Poți să ceri controale mai severe la frontieră, reguli mai stricte de azil, mai puține intrări – și să rămâi complet în interiorul democrației. Dezacordul pe tema imigrației este politică normală, nu este extremism. Dacă asta ar fi tot, AfD ar fi doar un partid de dreapta dur, nu un caz pentru serviciile de informații.
Problema, spun serviciile germane, este în altă parte. Ea stă într-un concept care pare abstract, dar care schimbă totul: conceptul etnic de „popor”.
Ca să înțelegem de ce contează asta și că nu e doar un termen prețios, trebuie să știm cum e construită Germania de după război. Constituția germană se sprijină pe o definiție civică a poporului. Adică: e german oricine are cetățenia germană. Punct. Nu contează originea, religia, culoarea pielii sau de unde au venit bunicii tăi. Ai pașaport german, ești german. Și ai exact aceleași drepturi ca oricine altcineva. Toți cetățenii sunt, în fața statului, egali și interschimbabili.
AfD funcționează, în practică, după o cu totul și cu totul altă definiție. Una etnică. În viziunea partidului, există germani „adevărați” – cei care poartă în ei cultura, sângele și descendența germană – și există, separat, o categorie de germani doar pe hârtie.
Aici intră cetățenii de origine musulmană sau proveniți din familii de imigranți, care, deși au acte germane, nu ar fi cu adevărat parte din „popor”. Ei sunt tratați, în logica partidului, ca niște oaspeți tolerați, nu ca membri deplini ai națiunii.
Serviciul german de protecție a Constituției a exlicat asta în motivarea clasificării. A scris că partidul are „o înțelegere a națiunii bazată pe etnie și descendență, incompatibilă cu ordinea democratică liberă” și că „urmărește să excludă anumite grupuri de populație de la participarea egală în societate”.
Concret, adaugă serviciul, AfD nu îi consideră pe cetățenii germani proveniți din țări cu tradiție musulmană drept membri egali ai națiunii germane definite etnic. Iar consecința, spune tot serviciul, este că partidul „incită la agitație împotriva unor persoane sau grupuri, le devalorizează și cultivă frică și ostilitate iraționale față de ele”.
Aici e, de fapt, linia roșie. De ce? Pentru că a avea o viziune etnică asupra națiunii nu înseamnă doar o preferință culturală sau o nostalgie. Înseamnă, în practică, să împarți cetățenii aceleiași țări în două categorii de valoare diferită și să tratezi o parte dintre ei ca pe niște oameni de mâna a doua, exclusiv pe criteriul originii lor.
Or, exact acest lucru intră în coliziune directă cu primul articol al Constituției germane, cel despre demnitatea umană – articolul scris anume ca răspuns la ce se întâmplase sub nazism, când statul a decis cine merită și cine nu merită să fie considerat om deplin. De aceea clasificarea nu spune „partid dur” sau „partid controversat”, ci „anticonstituțional”. Nu e o judecată de gust politic. E o judecată despre compatibilitatea partidului cu fundamentul juridic al statului german.
Și de aici vine și vocabularul specific al partidului, care sună tehnic sau ciudat pentru urechea din afară, dar care are un sens foarte precis.
„Umvolkung” este un termen care înseamnă, literal, înlocuirea unui popor cu altul, ideea că germanii etnici ar fi treptat înlocuiți prin imigrație. Sau „remigrație”; e un cuvânt cu aparență neutră, aproape birocratică, dar care în gura AfD nu înseamnă doar returnarea migranților ilegali, ci și îndepărtarea unor cetățeni germani considerați „neasimilați”.
Nu, toate astea nu sunt scăpări de limbaj, derapaje spuse la nervi de câte un membru izolat. Sunt termeni recurenți, folosiți deliberat, parte dintr-un vocabular politic construit. Iar un vocabular spune întotdeauna mai mult decât un accident. Spune cum gândește, de fapt, cel care îl folosește.
Eticheta de extremist. Și de ce e, acum, suspendată
Pe 2 mai 2025 s-a întâmplat ceva ce nu se mai petrecuse niciodată în istoria Germaniei postbelice.
Oficiul Federal pentru Protecția Constituției – BfV, serviciul de informații interne al cărui rol este exact acela de a apăra ordinea constituțională a țării – a clasificat întregul partid AfD drept „extremist de dreapta confirmat”.
Decizia nu a fost luată din impuls, ci la capătul unei investigații de ani de zile, materializată într-un raport intern de peste 1.100 de pagini, cu dovezi, citate și analize ale declarațiilor și acțiunilor partidului.
Până atunci, eticheta de „extremist confirmat” fusese rezervată unor grupări neonaziste mici, marginale, fără relevanță electorală. Acum, aceeași etichetă era aplicată celui mai mare partid de opoziție din țară, un partid aflat în fruntea sondajelor la nivel național. Practic, statul german spunea despre formațiunea pe care milioane de oameni o votează că reprezintă un pericol pentru chiar ordinea democratică.
Doar că, la momentul scrierii acestui material, eticheta este „înghețată”. Pentru că AfD nu a stat cu mâinile în sân. Partidul a dat serviciul în judecată, contestând clasificarea. Iar pe 26 februarie 2026, tribunalul administrativ din Koln a dat parțial dreptate partidului.
Instanța a interzis BfV să folosească public formularea „extremist confirmat” până la judecarea procesului pe fond. Motivarea judecătorilor a fost, de fapt, o distincție tehnică, dar importantă: ei au spus că împotriva AfD există o „suspiciune puternică”, însă nu și „certitudinea” pe care legea o cere pentru cea mai gravă categorie. Adică nu au declarat partidul nevinovat, ci au spus doar că dovezile nu ating pragul de certitudine absolută.
Deci, formulat corect și onest: în acest moment, AfD rămâne clasificat oficial drept „caz suspectat” de extremism și este supravegheat legal ca atare. Eticheta cea mai dură, cea de „extremist confirmat”, este suspendată, nu anulată.
Instanța din Koln a mai recunoscut că unele cereri concrete din programul AfD – interzicerea minaretelor, interzicerea chemării la rugăciune a muezinului, interzicerea vălului islamic în instituțiile publice – atacă demnitatea musulmanilor și ating libertatea religioasă. Adică au dat dreptate, pe fond, criticilor. Dar au adăugat o rezervă crucială: aceste cereri, oricât de problematice, nu „dau caracterul de ansamblu” al partidului suficient cât să justifice certitudinea. Raționamentul lor a fost că nu orice declarație izolată și nu orice cerere individuală, oricât de gravă, transformă automat un întreg partid într-o organizație extremistă.
Astfel, principala întrebare este dacă toate aceste derapajele, cereri anticonstituționale, vocabularul etnic sunt accidente izolate, excese ale unor membri sau ale unor documente punctuale? Sau sunt expresia ADN-ului real al partidului?
30 septembrie 2026: prima audiere publică despre interzicerea AfD
În Turingia – landul condus de Bjorn Hocke, bastionul cel mai radical al partidului – parlamentul organizează ceva ce nu s-a mai văzut până acum: prima audiere publică dintr-un parlament german dedicată posibilei interziceri a AfD. Inițiativa aparține partidului de stânga Die Linke, care a împins subiectul pe agenda oficială a comisiei juridice.
Scopul audierii este, potrivit deputatei Katharina Konig-Preuss, întrebarea pe care instanța din Koln a lăsat-o deschisă: pozițiile anticonstituționale ale AfD sunt doar declarații izolate, sau caracterizează partidul în ansamblul lui?
Iar lista invitaților arată cât de serios e tratat momentul. Sunt chemați să depună mărturie foști judecători ai Curții Constituționale Federale, Peter Huber și Susanne Baer – nume grele ale dreptului constituțional german.
Este invitat și fostul șef al BfV, Hans-Georg Maaßen, o figură ea însăși controversată, aflată astăzi pe poziții radicale. Și, pentru echilibru, este invitat inclusiv avocatul lui Hocke, Ulrich Vosgerau, care va apăra partidul.
Nu va fi un simulacru, ci o confruntare reală de argumente juridice, transmisă în direct.
Iar faptul că totul se petrece în Turingia nu e o coincidență, ci o ironie a istoriei. Este exact landul în care AfD a câștigat alegerile în septembrie 2024, cu 32,8% - locul unde partidul e cel mai puternic și, în același timp, cel mai extrem. Dezbaterea despre cum ar putea fi interzis AfD are loc chiar în fieful lui.
Se poate interzice un partid? Da. Dar e greu. Și riscant
Da, în Germania se poate interzice un partid politic. Chiar este o posibilitate reală, înscrisă în lege. Ca să înțelem de ce, trebuie să pornim de la un concept fundamental al statului german postbelic: „democrația care se apără” – în germană, „wehrhafte Demokratie”.
Ideea din spatele acestuia este următoarea: republica de la Weimar, democrația germană din anii '20 și începutul anilor '30, s-a prăbușit tocmai pentru că a fost prea tolerantă cu cei care voiau s-o distrugă.
Naziștii au folosit instrumentele democrației – alegeri, libertatea de exprimare, dreptul de asociere – ca să ajungă la putere și apoi să desființeze democrația din interior.
După 1945, Germania și-a construit Constituția având această traumă în minte. Iar concluzia a fost că o democrație nu este obligată să le ofere propriilor dușmani armele cu care să o ucidă. Dacă un partid urmărește să distrugă ordinea democratică, statul are dreptul să se apere, inclusiv interzicându-l.
Dar procedura este deliberat foarte greu de declanșat, tocmai ca să nu existe abuzuri, așa că nu oricine poate cere interzicerea unui partid.
Doar trei instituții au acest drept: Bundestagul (parlamentul federal), Bundesratul (camera care reprezintă landurile) și guvernul federal. Iar decizia finală nu le aparține lor, ci exclusiv Curții Constituționale de la Karlsruhe, cea mai înaltă instanță a țării. Adică e nevoie de o inițiativă politică serioasă, urmată de un proces juridic la cel mai înalt nivel.
Că lucrurile nu sunt simple s-a văzut deja. În ianuarie 2025, un grup de parlamentari a lansat în Bundestag o inițiativă pentru declanșarea procedurii de interzicere. A strâns în jur de o sută de semnături – și nu a ajuns niciodată la vot. A fost o inițiativă care s-a stins înainte să conteze.
De ce atâta ezitare? Din cauza efectului de bumerang
Precedentul care bântuie fiecare discuție e cel al NPD, partidul neonazist german. Statul a încercat de două ori să-l interzică și a eșuat în ambele dăți.
Prima tentativă s-a prăbușit din cauza unui detaliu absurd: se descoperise că serviciile de informații aveau atât de mulți informatori infiltrați în conducerea NPD, încât instanța nu mai putea distinge ce declarații extremiste veneau de la partid și ce venea, de fapt, de la agenții statului. Așa că procesul a picat pe acest viciu.
A doua oară, în 2017, Curtea Constituțională a formulat un raționament și mai neplăcut pentru cei care voiau interzicerea acestuia: a spus că NPD este, într-adevăr, un partid anticonstituțional în intențiile lui – dar că este prea mic și prea nesemnificativ ca să reprezinte o amenințare reală la adresa democrației. Deci nu merită interzis. Adică l-a declarat periculos în principiu, dar inofensiv în practică.
Doar că aici apare paradoxul în cazul AfD. Scuza „prea nesemnificativ” a dispărut complet. AfD nu e un grup marginal – este primul partid din țară, căci tocmai a câștigat un land și conduce sondajele naționale.
Asta face un eventual proces de interzicere, în același timp, mult mai plauzibil din punct de vedere juridic, dar și mult mai periculos din punct de vedere politic.
Plauzibil, pentru că amenințarea reală, cerută de Curte în 2017, e acum evidentă. Periculos, pentru că miza e uriașă și un eșec ar fi devastator.
Dacă statul pornește procedura și pierde, i-ar oferi AfD exact darul pe care partidul și-l dorește cel mai mult: statutul de victimă. Confirmarea perfectă a narativului lor – „vedeți, sistemul se teme atât de tare de noi încât a încercat să ne interzică și n-a putut; noi suntem singura opoziție adevărată, iar ei sunt establishmentul care vrea să ne reducă la tăcere”. Ar fi, pur și simplu, un martiraj oferit pe tavă. Care ar aduce ȘI mai multe voturi.
De aceea reacția cancelarului Friedrich Merz, după înfrângerea din Saxonia-Anhalt, a fost atent calibrată. El a insistat că statul german nu e dezarmat în fața pericolului.
„Avem o constituție solidă, avem toate instrumentele necesare pentru a o apăra în fața unui guvern de land de extremă dreapta, dar asistăm la un cutremur tectonic al sistemului nostru de partide”, a declarat Merz. În același timp, a reafirmat linia roșie care definește raportul CDU cu AfD.
Obiectivul partidului de extremă dreapta este, în viziunea lui, „distrugerea completă a CDU”, iar cu o astfel de formațiune „nu poate exista nicio colaborare”.
Este așa-numitul cordon sanitar – refuzul tuturor partidelor tradiționale de a guverna vreodată împreună cu AfD. El rezistă. Deocamdată. Însă, cu cât AfD câștigă mai multe alegeri, cu atât presiunea asupra acestui zid crește.
De ce prind la public. Și cine îi votează
Aici trebuie să spulberăm un mit. Unul comod, pe care îl repetăm cu toții ca să ne liniștim: că AfD e votat „doar de ăia needucați și frustrați”. E o explicație care ne convine, pentru că ne pune pe noi, ceilalți, într-o poziție de superioritate morală și intelectuală. Problema e că nu corespunde realității. Iar cât timp ne agățăm de ea, nu vom înțelege niciodată de ce partidul câștigă.
Să începem cu temele. Da, imigrația este preocuparea numărul unu pentru alegătorii AfD – cam două treimi dintre ei o pun pe primul loc atunci când sunt întrebați ce contează în decizia lor de vot. Dar ar fi o greșeală să te oprești aici.
Imediat după imigrație vin energia și clima, un motiv menționat de aproape jumătate dintre alegători. Urmează economia. Apoi prețurile și inflația. Cu alte cuvinte, votul pentru AfD nu e doar un vot de ură față de străini – e și un vot de nemulțumire economică, de nesiguranță materială, de teamă pentru ziua de mâine.
AfD a prins pe frica de imigrație, dar și pe scumpirile care au apăsat pe gospodăriile germane. Pe facturile la energie care au explodat după începerea războiului din Ucraina și oprirea gazului rusesc ieftin, de care industria germană depindea.
Pe teama, foarte reală, de dezindustrializare – germanii văd fabrici care își reduc producția sau pleacă, și se întreabă ce va mai rămâne din prosperitatea cu care s-au obișnuit. Și, peste toate astea, pe o silă profundă față de ceea ce ei numesc „partidele de sistem” – acele formațiuni tradiționale care, în ochii alegătorului AfD, se coalizează toate împotriva lor, seamănă tot mai mult între ele și par rupte de viața oamenilor obișnuiți.
Și mai e ceva, un teren pe care celelalte partide l-au pierdut aproape complet: TikTok-ul.
AfD domină platforma TikTok în spațiul politic german, și o face detașat, nu la limită. În campania pentru alegerile federale din 2025, hashtagul partidului a fost pe primul loc în fiecare zi a campaniei.
În ziua votului, #afd a fost folosit de aproape trei ori mai des decât hashtagul următorului partid clasat. Iar puterea acestei prezențe nu vine doar din volum, ci din felul în care algoritmul platformei amplifică conținutul spre tineri: studiile arată că unui utilizator nou, care abia și-a făcut cont, #afd îi apărea în feed în medie în aproximativ unsprezece minute. Practic, dacă ești un adolescent german care intră pe TikTok fără nicio preferință politică declarată, ești expus la mesajele AfD aproape imediat, fără să le cauți.
Iar rezultatul se vede în cifre. Printre alegătorii sub 25 de ani, AfD a urcat de la doar 7% în 2021 la aproximativ 21% în 2025. O triplare într-un singur ciclu electoral. Deci nu, AfD nu este partidul pensionarilor nostalgici după alte vremuri. Este, tot mai mult, și partidul tinerilor care își formează opiniile politice cu telefonul în mână.
Ulrich Siegmund, câștigătorul din Saxonia-Anhalt, este produsul perfect al acestei strategii. El nu arată și nu sună a extremist clasic. Sloganul lui de campanie a fost „Totul e posibil!” – optimist, deschis, aproape motivațional. Fața era zâmbitoare. Nu era niciun maxilar încordat, niciun pumn strâns. Exact acest ambalaj prietenos face mesajul mult mai ușor de înghițit pentru cineva care nu s-ar considera niciodată votant de extremă dreapta.
Chiar și adversarii lui au recunoscut că au fost depășiți. Premierul învins din Saxonia-Anhalt, cel care conducea landul și tocmai își văzuse partidul strivit, a admis, dezamăgit, că AfD a jucat pur și simplu după alte reguli. Partidul a folosit „alte mecanisme” în campanie, a spus el, iar brutalitatea atacurilor a fost fără precedent.
Iar publicului, a constatat el cu amărăciune, „nu i-a păsat” de această brutalitate. Mai mult, AfD a reușit să scoată la vot inclusiv oameni care de obicei stau acasă în ziua alegerilor – categoria cea mai greu de mobilizat pentru orice partid.
„Doare enorm, dar trebuie să acceptăm rezultatul”, a conchis el.
Așa că, dacă întrebi concret cine votează AfD, răspunsul nu încape într-o singură categorie disprețuitoare.
Îl votează muncitori calificați, oameni cu meserie și cu salariu, nu doar șomeri. Îl votează mici întreprinzători, patroni de firme mici care se simt sufocați de taxe și birocrație. Îl votează masiv locuitorii din estul fostei Germanii comuniste. Dar îl votează și profesioniști nemulțumiți din vestul prosper.
Nu e o clasă, nu e o categorie, nu e „o gașcă de rataţi”. E un bloc social larg și divers, unit nu de sărăcie sau de ignoranță, ci de un sentiment comun: că sistemul actual nu mai lucrează pentru ei. Iar asta e mult mai greu de combătut decât un simplu mit despre „needucați”.
Estul și Vestul. Cât contează banii
Dacă vrem să înțelegem AfD, cea mai importantă hartă din Germania nu e cea a claselor sociale, ci cea geografică. Mai exact, linia invizibilă care despărțea, până în 1990, Germania de Vest de Germania de Est. Pentru că, la peste treizeci și cinci de ani de la căderea Zidului, acea linie e încă vizibilă în rezultatele electorale.
În vestul țării, AfD ia de obicei sub 20% - un partid puternic, dar departe de a domina. În est, tabloul e complet diferit: acolo, AfD e stăpân. În Saxonia, sondajele îl dau constant între 30 și 38%. În Turingia a câștigat alegerile din 2024 cu 32,8%. Iar în Saxonia-Anhalt tocmai a obținut 43,8%, aproape jumătate din voturi. Practic, două Germanii diferite votează în două feluri diferite.
De ce estul? Răspunsul are straturi, dacă vreți.
Primul strat e economic, ține de bani. La peste trei decenii de la reunificare, estul e în continuare în urmă. Salariile sunt mai mici decât în vest. Tinerii au plecat, ani la rând, spre orașele vestice mai prospere, lăsând în urmă regiuni îmbătrânite și golite. Multe dintre fabricile fostei RDG s-au închis după 1990, iar ce a venit în loc nu a acoperit niciodată complet golul. E o regiune care, statistic, a rămas mai săracă.
Al doilea strat e psihologic. Este un sentiment adânc, greu de măsurat în cifre, dar foarte real: convingerea multor estici că au fost tratați, de la reunificare încoace, ca niște germani de mâna a doua. Că vestul i-a privit de sus, le-a preluat instituțiile și elitele, și nu i-a considerat niciodată chiar egali.
Saxonia-Anhalt, de altfel cea mai săracă regiune a Germaniei, e locul unde acest sentiment e cel mai puternic. Acolo, ca în mare parte din est, mulți alegători trăiesc ceea ce germanii numesc „Ostalgie” – o nostalgie după stabilitatea, reală sau doar imaginată, a vremurilor RDG. Nu neapărat după comunism ca ideologie, cât după sentimentul de ordine și de siguranță pe care și-l amintesc, corect sau nu.
Germania a cheltuit, după căderea Zidului, sume amețitoare pentru integrarea fostei RDG – între 2.300 și 3.000 de miliarde de euro, în funcție de estimări.
Bani enormi, turnați timp de decenii în infrastructură, salarii, pensii, reconstrucție. Și totuși decalajul nu a dispărut. Iar AfD culege exact acest paradox: „banii au curs, ni s-au promis munți, și noi tot mai jos suntem”. Astfel, frustrarea că nici măcar sume uriașe nu au închis prăpastia se transformă în combustibil politic.
Nu, nu vorbim despre sărăcie brută, de foamete. Estul german nu e o regiune mizeră după standarde globale.
Vorbim despre altceva, mai subtil și mai puternic: despre decalaj, despre comparație, despre umilința relativă. E să te uiți la vecinul din vest, din aceeași țară, cu același pașaport, și să simți că tu ai rămas în urmă fără vina ta. Acest resentiment al comparației e mult mai inflamabil decât sărăcia absolută.
Iar AfD nu vinde doar frica de străini. Vinde, poate în primul rând, acest resentiment – al unei regiuni care simte că a fost lăsată în urmă și privită de sus, și căreia cineva îi spune, în sfârșit, că are dreptul să fie furioasă.
De ce ne privește pe toți
La prima vedere, ai putea spune că nu e treaba noastră. Saxonia-Anhalt e un land mic – 1,7 milioane de alegători dintr-un total de 59 de milioane în toată Germania. Și, oricum, AfD nu a obținut o majoritate, deci nu poate guverna singur landul, nici măcar după această victorie zdrobitoare.
Și totuși, rezultatul contează. De ce?
Întâi, la nivel național german. Victoria pune o presiune uriașă pe coaliția deja fragilă a cancelarului Merz de la Berlin, slăbită de o serie de crize. Unii analiști o descriu drept „ultimul cui în sicriul” politic al unui cancelar devenit nepopular după doar un an și jumătate de guvernare.
Un guvern federal instabil înseamnă o Germanie mai slabă și mai distrasă – iar Germania este cea mai mare economie a Europei, motorul întregului continent.
Apoi, la nivel de simbol istoric. Este prima dată după 1945 când un partid de extremă dreapta câștigă alegeri în Germania. Într-o țară care și-a construit întreaga identitate postbelică pe promisiunea „niciodată din nou”, pe asumarea vinovăției pentru nazism și pe o vigilență permanentă față de propriile demoni, un asemenea rezultat nu e o simplă statistică electorală.
Și, în fine, la nivel european și geopolitic. Reacțiile de peste hotare au fost imediate și grăitoare.
Rusia și Donald Trump au salutat rezultatul. Kirill Dmitriev, un apropiat al lui Putin, l-a numit „istoric”, a descris guvernul german drept „discreditat” și pe cancelarul Merz drept „umilit”. Nu e o coincidență.
AfD vrea oprirea ajutorului militar pentru Ucraina, ridicarea sancțiunilor împotriva Rusiei și reluarea importurilor de gaz rusesc ieftin. Un guvern german slăbit, o Germanie divizată în interior, sunt pentru Kremlin exact genul de veste bună pe care și-o dorește. Slăbiciunea celei mai mari puteri europene servește direct interesele Moscovei.
Iar contextul e că restul Europei intră într-un an electoral extrem de încărcat – urmează alegeri în Franța, Italia, Spania, Polonia.
La Bruxelles există teama reală că valul naționalist slăbește tocmai unitatea de care continentul are cea mai mare nevoie ca să facă față agresiunii ruse și presiunilor comerciale ale lui Trump.
Liderul partidului Vox din Spania a numit victoria AfD „o mare speranță pentru Europa”. Ministrul francez pentru afaceri europene a numit-o, dimpotrivă, „un moment grav”. Aceeași victorie ne arată că Europa însăși e ruptă în două pe această temă.
Partidul lui Marine Le Pen din Franța – o formațiune pe care nimeni n-ar acuza-o de moderație excesivă – a exclus pe AfD, acum doi ani, din grupul comun din Parlamentul European. Motivul: îl considera prea radical chiar și pentru standardele lor. Când ești prea extremist până și pentru extrema dreaptă, ai spus deja foarte mult despre tine.
Și de ce ne interesează pe noi, în România
Poate cel mai bun motiv să citim atent povestea AfD e că nu e doar o poveste germană – e o oglindă. Pentru că exact mecanismele care au împins AfD în vârf funcționează și la noi, iar extremismul câștigă teren în România cu o viteză care ar trebui să ne pună pe gânduri.
Un partid ca AUR, cotat astăzi în sondaje cu scoruri pe care acum câțiva ani nimeni nu i le-ar fi dat, joacă pe multe dintre aceleași corzi: nemulțumire economică, neîncredere în „sistem”, suveranism, un discurs care promite mândrie și demnitate națională oamenilor care se simt uitați.
Iar figuri ca George Simion și Călin Georgescu au dovedit că retorica anti-establishment, amplificată masiv pe TikTok și pe rețele, poate transforma frustrarea difuză într-un vot concret, rapid și greu de anticipat prin metodele clasice.
Da, paralela nu e perfectă – istoria germană, cu greutatea ei nazistă, e altfel decât a noastră, iar instrumentele juridice germane, ca „democrația care se apără”, nu au corespondent direct la București. Dar tiparul de fond e izbitor de asemănător.
Vorbim de aceeași ruptură între o clasă politică percepută drept ruptă de realitate și un electorat furios. Aceeași putere a rețelelor de a ocoli complet presa tradițională și de a ajunge direct la tineri. Aceeași nostalgie difuză și același resentiment al celor care simt că restul lumii a mers înainte fără ei.
Germania e, din acest punct de vedere, un laborator în care vedem, cu câțiva ani înainte și la scară mai mare, întrebări cu care ne confruntăm și noi: cum tratezi democratic un partid pe care o parte a statului îl consideră un pericol? Cum combați un mesaj fără să-i oferi, involuntar, statutul de martir? Cum vorbești cu alegătorii lui fără să-i disprețuiești? Cum câștigă extremiștii teren și, mai ales, ce anume din ceea ce fac partidele „normale” îi ajută să crească? Ce se întâmplă acolo azi ne spune ceva despre ce s-ar putea întâmpla aici mâine.
Deci, în fond
AfD nu e o glumă. Dar nu e nici o apocalipsă.
E un partid care a pornit de la o dispută despre moneda euro și a ajuns să definească națiunea prin descendență și sânge. Care tocmai a câștigat detașat un land german și e, în același timp, supravegheat de propriile servicii de informații. Care e votat cu entuziasm de tineri pe TikTok și de muncitori calificați din est. Care susține că apără democrația, în timp ce instituțiile statului spun că, de fapt, o subminează din interior.
Sloganul lor în Saxonia-Anhalt a fost „Totul e posibil!”. Sună optimist. Sună inofensiv, aproape drăguț. Și exact aici e provocarea pentru toți ceilalți – pentru că răul care se prezintă cu fața zâmbitoare e mult mai greu de recunoscut și de respins decât cel care strigă și amenință.
Germania are un instrument gândit special pentru astfel de momente, „democrația care se apără”, și totuși nu știe încă dacă și cum să-l folosească fără să-și facă mai mult rău decât bine. Pe 30 septembrie, în Turingia, chiar în fieful celui mai radical lider al AfD, începe să caute un răspuns.
Iar întrebarea din spatele întregii povești nu e doar germană. Ne privește pe toți, inclusiv pe noi, aici: ce faci cu un partid pe care propriul stat îl consideră un pericol pentru democrație, dar pe care tot mai mulți oameni, în deplină libertate, aleg să-l voteze?