Vera, Olena şi Nika aveau 11, 12 și 13 ani atunci când a început războiul. Erau în pragul adolescenţei, confuze, şi s-au trezit smulse peste noapte şi aduse într o ţară complet nouă, fără prieteni, fără şcoala lor, fără siguranţa de acasă, într-o lume în care nu înţelegeau ce se vorbeşte sau ce le aşteaptă. Au rămas prinse între două lumi o perioadă, unele şi acum, între şcoala online de acasă şi încercarea, uneori reuşită, alteori nu, de a se adapta la sistemul românesc. Copii prinşi în război, vieţi întrerupte şi complet schimbate, adaptări dificile şi consecinţe pe care încă nu le ştim asupra unei generaţii întregi de tineri ucrainieni.
„A spus tata la ora cinci dimineața că a început războiul și a fost rachetă lângă casă”, a spus Nika.
„Mi-a fost foarte frică în prima zi. Noi credeam că poate va trece repede, adică poate o lună-două și se termină”, a povestit și Olena.
„Ne-am hotărât să plecăm când am fost lângă Kiev și nu a fost nici lumină, nici căldură. Jumătate de an noi am stat în teritoriile ocupate, lângă Herson”, a adăugat și Vera.
Olena are acum 18 ani. Povestea ei e una cu „happy end”. S-a adaptat bine în România, şi-a găsit un drum, termină liceul şi anul acesta dă Bacalaureatul. Dar începutul nu a fost uşor. Tatăl, rămas în Ucraina, e cel care a decis ca ea, mama ei şi ceilalţi 4 fraţi să plece în România.
„A fost două noaptea și în seara din-nainte, ne-a zis mama, luați-vă cât de puțin puteți acolo, o pereche de pantaloni, un tricou, nu știu ce, că după mai găsim noi, dar să nu umplem acum toate bagajele. Era și o panică extraordinar de mare că nu știam unde mergem”, și-a amintit Olena.
Olena, cea mai mare dintre fraţi, e şi cea care a trebuit să facă totul singură, într-o ţară nou-nouţă. O fată venită dintr-un sat, aruncată într-un oraş uriaş, cu milioane de locuitori, cu metrou, cu tramvaie, cu un trafic intens, cu distanţe mari şi greu de gestionat.
„În prima zi de școală alergam la secretariat să aflu în ce clasă sunt, fiindcă mama mea s-a ocupat de copii mai mici”, a mărturisit ea.
Nika este din Odessa. A plecat de acolo când avea 10 ani. Un copil, devenit acum adolescent.
„Am venit în România pentru că nu am avut electricitate, nu am avut apă. Afost greu și au fost foarte multe rachete. Părinții au decis că va fi mai bine că am venit aici
„La început a fost foarte greu, pentru că n-am înțeles limba deloc. Și au fost oameni noi, țară nouă”, spune Nika.
Vera a venit de lângă Kiev. Nu ştia deloc română, aşa că a fost mai dificil să îşi facă prieteni. La început s-a înţeles cu cei de vârsta ei în engleză. Are acum 15 ani şi a fost nevoită să o ia deja de 3 ori de la capăt. Primii ani a stat în Crimeea, apoi s-au mutat lângă Herson, apoi lângă Kiev şi acum la Bucureşti.
„Puțin dificil, pentru că oamenii sunt diferiți pe și locul este diferit”.
Niki vrea să se facă medic şi să facă şcoala aici, în România. Toate cele 3 fete cu care am vorbit vor să rămână aici. Abia au reuşit să se adapteze, iar o perioadă extrem de importantă din viaţa lor, adolescenţa, se întâmplă aici. Le-ar fi dificil să se întoarcă din nou în Ucraina definitiv, chiar dacă ar fi posibil. Şi aşa rămân cu un dor de a pleca înapoi la un „acasă” care nu mai este posibil şi cu o dorinţă de a rămâne, ca să nu mai treacă odată printr-o nouă schimbare.