În 1977, un prinț saudit a adus un aisberg în mijlocul statului Iowa. Planul neobișnuit care părea desprins dintr-un film

În octombrie 1977, la Universitatea de Stat din Iowa, într-un orășel american aflat departe de orice ocean, vizitatorii puteau vedea o bucată uriașă de gheață adusă tocmai din Alaska. Nu era o expoziție obișnuită, ci demonstrația unui proiect ambițios: transportarea aisbergurilor din Antarctica până în Peninsula Arabică, pentru a asigura apă potabilă în regiunile afectate de secetă, potrivit The Economic Times.

În spatele inițiativei se afla un prinț saudit care voia să transforme o idee spectaculoasă într-o soluție reală pentru criza apei. Aproximativ 200 de oameni de știință din 18 țări s-au reunit în Iowa pentru a analiza dacă aisbergurile ar putea fi tractate pe mii de kilometri, până la țărmurile unor regiuni aride.

Povestea a fost documentată de istoricul Ruth Morgan într-un articol publicat în 2018 de ANU Press, dar și în relatările apărute în presa americană în anii 1970.

Prințul care voia să transforme aisbergurile în surse de apă potabilă

Ideea îi aparținea prințului Mohammed al-Faisal, nepotul regelui Khalid al Arabiei Saudite. Potrivit unei relatări publicate de revista TIME în 1977, acesta susținea de mai mulți ani posibilitatea transportării aisbergurilor în zonele afectate de lipsa apei.

Prințul era și președintele companiei Iceberg Transport International, înființată împreună cu inginerul francez Georges Mougin. Proiectul pornea de la o întrebare simplă: în loc să consume cantități mari de energie pentru desalinizarea apei de mare, de ce nu ar putea fi transportat un aisberg uriaș din Antarctica până în Orientul Mijlociu, unde gheața s-ar topi și ar furniza apă dulce?

Pentru a-i convinge pe cercetători că ideea merita analizată, Mohammed al-Faisal nu s-a limitat la organizarea unei conferințe. A decis să le arate chiar o bucată de gheață glaciară.

Cum a fost transportată gheața din Alaska până în Iowa

Operațiunea a presupus un transport complicat, desfășurat cu ajutorul mai multor mijloace de deplasare. Potrivit unui material publicat de Rafico Ruiz pe platforma Arcadia a Environment and Society Portal, echipa a adus un bloc de gheață de aproximativ 1.133 de kilograme, prelevat din Portage Lake, Alaska, până în Ames, Iowa.

Gheața a fost protejată cu materiale izolatoare și gheață carbonică pentru a rezista pe durata călătoriei, care a implicat un elicopter, un avion și un camion. La operațiune au participat și scafandri de la Laboratorul de Cercetare Arctică al Marinei SUA. După ce a ajuns în campusul universitar, blocul a fost păstrat într-un camion frigorific și depozitat într-o cameră de congelare până la prezentarea publică.

Evenimentul a atras și curioși care nu aveau neapărat preocupări științifice. Potrivit unei relatări publicate de The New York Times în octombrie 1977 și citate ulterior de Ruth Morgan, un cuplu a venit la prezentare cu pungi de plastic, o găleată și un târnăcop pentru gheață. Cei doi intenționau să ia o bucată acasă, pentru a o pune în băuturi.

200 de cercetători din 18 țări au analizat proiectul

Conferința internațională dedicată utilizării aisbergurilor s-a desfășurat la Universitatea de Stat din Iowa între 2 și 6 octombrie 1977. Potrivit relatărilor, la eveniment au participat aproximativ 200 de specialiști din 18 țări, printre care glaciologi, biologi marini și ingineri, alături de reprezentanți ai mediului de afaceri și ai autorităților.

Inițiativa a fost susținută financiar în principal de prințul Mohammed al-Faisal și de National Science Foundation, agenția federală americană pentru finanțarea cercetării științifice.

Abdo Husseiny, profesor de inginerie nucleară la universitate, a coordonat propunerea de cercetare care a stat la baza evenimentului. Potrivit publicației studențești Iowa State Daily, acesta a obținut o finanțare de 25.000 de dolari din partea National Science Foundation, în timp ce prințul ar fi acoperit restul cheltuielilor, estimate la aproximativ 50.000 de dolari.

Planul propriu-zis era mult mai ambițios decât transportul blocului de gheață demonstrativ. Compania propunea tractarea unui aisberg de aproximativ 100 de milioane de tone pe o distanță de circa 11.500 de kilometri, până în Peninsula Arabică. Costurile erau estimate la 100 de milioane de dolari.

Calculele depindeau însă de o condiție esențială: aisbergul nu trebuia să piardă mai mult de aproximativ 20% din masa sa pe parcursul transportului.

De ce nu a ajuns niciun aisberg din Antarctica în deșert

În ciuda interesului stârnit, proiectul nu a fost pus în practică. Curenții oceanici, ritmul de topire a gheții și costurile construirii unor remorchere suficient de puternice au reprezentat obstacole majore.

Ideea nu a dispărut însă. În 2017, compania National Advisor Bureau Limited, cu sediul în Emiratele Arabe Unite, a anunțat un plan asemănător, care prevedea transportarea unor aisberguri din apropierea Antarcticii până pe coasta emiratului Fujairah.

Proiectul a atras din nou atenția presei, dar și scepticismul unor cercetători specializați în regiunile polare. Unii dintre aceștia au pus sub semnul întrebării fezabilitatea inițiativei, pe care au considerat-o mai degrabă o acțiune de imagine. Potrivit relatărilor publice disponibile, nici acest plan nu s-a concretizat.

O idee veche, o problemă tot mai actuală

Conferința din Iowa a avut loc într-un moment în care lipsa apei dulci începea să fie tratată tot mai serios la nivel internațional. Cu doar câteva luni înainte, în 1977, Conferința Națiunilor Unite privind apa, desfășurată la Mar del Plata, în Argentina, evidențiase caracterul limitat al resurselor de apă dulce și necesitatea gestionării lor atente.

Aproape 50 de ani mai târziu, problema rămâne de actualitate. Reducerea rezervelor de apă și presiunea asupra surselor disponibile au readus în discuție soluții neconvenționale pentru alimentarea regiunilor aride.

Aisbergul transportat în Iowa nu a ajuns niciodată în Arabia. A fost însă o demonstrație a ambiției de a găsi soluții pentru una dintre cele mai vechi probleme ale omenirii: cum poate fi asigurată apa acolo unde este cel mai greu de găsit.