De 80 de ani, nord-coreenilor li se spune că sunt un popor „de invidiat” și că locuiesc într-un paradis comunist. Kim Jong Un - dar și tatăl și bunicul său, care au condus țara înaintea lui - încearcă să-și convingă poporul că trăiește în prosperitate.
Totuși, relatările recente din interiorul țării izolate sugerează o inegalitate tot mai mare între o elită mică, dar bogată, și majoritatea cetățenilor țării care se chinuie să supraviețuiască pe timpul iernii, în frig și fără hrană.
În zonele apropiate de China, unde există operațiuni comerciale legale, dar și piață neagră transfrontalieră, femeile înstărite poartă haine de blană, precum și machiaj și parfumuri produse de branduri internaționale de lux, precum Chanel, potrivit The Times.
Între timp, oamenii obișnuiți nu își permit să cumpere folia de plastic folosită pentru a izola ferestrele și a păstra căldura în casele neîncălzite în timpul iernilor aspre.
Familia liderului suprem, Kim Jong Un, inclusiv soția lui, Ri Sol Ju, și fiica lor adolescentă, Kim Ju Ae, este văzută în mod regulat purtând haine și accesorii discrete, dar evident scumpe. Membrii de sex masculin ai elitei țării, chiar și cei care nu îmbracă uniforma militară, poartă haine simple, generice.
Opulența membrilor familiei lui Kim devine vizibilă atunci când călătoresc în străinătate. În timpul unei vizite în China, din luna septembrie, Kim - despre care se știe că iubește luxul - a fost fotografiat purtând un ceas elvețian de aur în valoare de 19.600 de dolari. Sora lui, care este și purtătoarea lui de cuvânt, Kim Yo Jong, a fost văzută cu o geantă Dior de 6.000 de euro.
Acum, potrivit site-ului de știri Daily NK, care citează interviuri cu nord-coreeni contactați telefonic din interiorul țării, există o tendință tot mai mare de consum ostentativ în rândul clasei comercianților, cunoscută drept „dongju”, sau „stăpânii banilor”.
Site-ul relatează că, în orașul Sinuiju, la granița cu China, „dongju” plătesc echivalentul a 10.000 de yuani chinezești (1.200 de euro) pentru o haină de nurcă, prețul a aproximativ două tone de orez și suficient pentru a cumpăra o casă modestă.
O sursă anonimă a spus că soția unui om de afaceri din Sinuiju deținea două astfel de haine. „E ca și cum ar purta patru tone de orez”, a spus el. „Mă întreb cum ar reacționa muncitorii de la companie dacă ar afla că prețul unei haine purtate de soțiile directorilor este echivalentul cantității de orez care poate hrăni o familie timp de câțiva ani”.
Într-un alt material, NK News a spus că rujurile, fondurile de ten și parfumurile Chanel sunt de asemenea cumpărate de cei bogați, adesea de la comercianți chinezi, deși unele sunt falsuri mai ieftine. Astfel de produse de lux erau folosite anterior ca daruri sau mită pentru oficiali de rang înalt, dar acum sunt simboluri ale bogăției în rândul familiilor de afaceri.
„Produsele chinezești și rusești pot fi cumpărate ușor din piață, dar produsele sud-coreene și franceze sunt prea scumpe pentru oamenii obișnuiți”, a spus o altă sursă pentru NK News. „Oamenii bogați tind să își etaleze averea folosind produse de înaltă calitate și de lux, mai degrabă decât produse de masă, astfel că popularitatea produselor cosmetice și parfumurilor Chanel crește rapid”.
Oamenii de afaceri nord-coreeni importă, de asemenea, haine realizate de branduri precum Nike, Adidas, Lacoste și Le Coq Sportif prin rute legitime. Inspectorii vamali confiscă de obicei mărfuri provenind din Coreea de Sud, precum și branduri occidentale cu etichete stridente sau evidente, dar articolele mai discrete trec de controale.
De asemenea, mașinile chinezești deținute de privați, identificabile prin plăcuțele lor galbene, sunt văzute tot mai des în capitală.
Începând din anii 1980, liderii Coreei de Nord au oscilat între tolerarea și reprimarea comerțului privat. După foametea devastatoare de la mijlocul anilor 1990, când se estimează că milioane de oameni au murit, sistemul de distribuție a alimentelor al statului s-a prăbușit în multe părți ale țării, iar comerțul informal a devenit o modalitate esențială de a evita foamea.
Sub conducerea lui Kim, întreprinderile de stat au primit și libertatea de a funcționa ca afaceri independente, stabilind salarii și prețuri și realocând o parte din profituri. Dar există și perioade de represiune a comerțului, probabil din cauza temerii autorităților față de puterea și independența noilor îmbogățiți și de potențialul lor de a provoca statul.
Acum patru ani, a existat o represiune împotriva comercianților ambulanți și a vânzătorilor de mâncare, considerați „dușmani” ai poporului, provocând confruntări fizice între oficiali și o populație tot mai disperată pe fondul accentuării lipsei de alimente.