Aproximativ 4.000 de soldați americani, mulți dintre ei din state cu climat cald precum Florida, Texas sau Alabama, au fost trimiși să lupte într-un exercițiu militar la minus 40 de grade, în pustietatea înghețată din Alaska. Timp de zece zile, armata SUA a testat nu doar echipamentul, ci mai ales limita umană – cât de departe pot merge oamenii înainte să cedeze, arată un reportaj The New York Times.
Soldații trăgeau pe holul clădirii de comandament niște sănii din plastic de 140 de kilograme fiecare. Înăuntru se afla tot ce le trebuia ca să supraviețuiască în condițiile în care temperatura din zona de antrenament din Alaska urma să coboare la minus 40 de grade sau chiar mai jos.
Fiecare sanie ducea un cort pentru zece oameni – cu condiția ca toți să doarmă cu picioarele strânse. Mai erau bidoane cu benzină pentru o sobă metalică mică, lopezi pentru zăpadă, ciocane, țăruși și frânghii ca să țină cortul în picioare când bătea vântul. Și stingătoare de incendiu, pentru cazul în care totul lua foc.
„Faceți loc!”, strigau soldații, în timp ce săniile albe scrâșneau pe linoleum.
Arctica: prioritate strategică, luptă reală și o mare necunoscută
La Washington și în alte capitale, zona arctică e prezentată drept o nouă frontieră a competiției militare. Încălzirea globală deschide rute maritime noi și acces la minerale rare. Documentele strategice ale Pentagonului cer de ani buni cooperare mai strânsă cu aliații din zonă și construcția unor baze noi, pentru a ține la distanță Rusia și China. Donald Trump a mers și mai departe, anunțând că vrea să cumpere Groenlanda sau, dacă e nevoie, să o ia cu forța.
„Aș vrea să facem o înțelegere pe cale amiabilă”, a declarat Trump la începutul acestui an despre teritoriul semi-autonom danez. „Dar dacă nu merge pe calea ușoară, o să mergem pe calea grea.”
Ce lipsește din toate aceste documente strategice și amenințări de la Casa Albă este o întrebare esențială: cum ar lupta, concret, soldații americani în astfel de condiții?
Alaska, februarie 2025: un alt fel de război
În februarie, în timp ce zeci de mii de soldați americani se adunau în Orientul Mijlociu pe fondul amenințării unui război cu Iranul – zona pe care Pentagonul s-a concentrat în ultimii 25 de ani – armata se pregătea în Alaska pentru cu totul altceva.
Locul: Yukon Training Center, o întindere de 640 de kilometri de zăpadă și gheață lângă Fairbanks, aproape de Cercul Polar.
La minus 40 de grade, armele se blochează, bateriile se descarcă rapid, iar combustibilul se transformă într-un gel vâscos. Oficialii armatei voiau să vadă cum funcționează echipamentul în frigul extrem.
Dar cele mai mari întrebări erau despre oameni. Soldați veniți din Alabama, Texas, Florida, California. Cât de departe pot merge aceștia înainte ca epuizarea să le afecteze concentrarea, să înceapă să facă greșeli sau, pur și simplu, să renunțe?
Aproximativ 4.000 de soldați din Divizia 11 Aeropurtată, inclusiv 107 din Compania Able, participau la un exercițiu de luptă care punea față în față două forțe de dimensiuni similare. Muniția era fictivă – gloanțele și obuzele fuseseră înlocuite cu cartușe cu manevră și lasere. Frigul, însă, era cât se poate de adevărat.
Căpitanul Vo: între trecutul de refugiat și comanda la minus 40 de grade Celsius
Căpitanul Trung Duon Vo comanda Compania Able de aproape un an, suficient cât să înțeleagă pericolele. Nopțile cele mai friguroase puteau să le ia soldaților degetele de la mâini și de la picioare. Dacă cineva devenea neglijent, putea să-și piardă viața.
Vo și-a adunat liderii de subunitate în sediu pentru a le prezenta cele mai recente informații despre „inamic” – aproximativ 1.000 de parașutiști poziționați pe două creste. Afară erau doar minus 19 grade Celsius, relativ blând pentru Alaska. Ningea ușor.
Cea mai imediată grijă a căpitanului era traversarea unui râu înghețat și riscul ca cineva să spargă gheața. A insistat ca orice problemă reală – degerături, hipotermie – să-i fie raportată imediat.
„Arctica mi-a băgat întotdeauna un pic de frică, ca lider”, a recunoscut căpitanul Vo. „Dacă nu faci lucrurile cum trebuie, mori.”
Nerăbdarea soldaților de a porni la drum se amesteca cu spaima la gândul celor zece zile în frigul tăios. Câteva minute mai târziu, se urcau în autobuze care aveau să-i lase în mijlocul întunericului înghețat.
Ziua 1: „Sunt sătul de infanteriști care se plâng!”
Unii soldați s-au oferit voluntari pentru Alaska, atrași de aventură sau de un bonus oferit de armată. Alții au ajuns acolo pur și simplu pentru că cineva din birocrația Pentagonului avea nevoie să completeze un loc liber într-un pluton de infanterie.
Au coborât din autobuze și au petrecut ore întregi căutându-și rucsacii și echipamentul în întuneric. Știau că riscul de degerătură crește când stai pe loc, așa că își fluturau brațele și băteau din picioare ca să-și mențină circulația sângelui.
„Dacă vă e frig, puneți-vă gecile de nivelul 7!”, striga un sergent, referindu-se la cele mai groase jachete.
Planul căpitanului Vo era ca primul pluton – vreo 24 de soldați – să traverseze râul înghețat și să mărșăluiască aproximativ cinci kilometri prin zăpadă până la genunchi, trăgând corturile și echipamentul după ei.
În jurul orei 2 dimineața, locotenentul și primul-sergent s-au apropiat de Vo. Exercițiul de zece zile abia începuse, iar unii soldați arătau deja jalnic. Ninsoarea se întețea. Au sugerat să scurteze marșul primului pluton la un singur kilometru, pe noapte.
Reacția căpitanului a fost instantanee. „Sunt sătul de infanteriști care se plâng!”, a strigat.
Vo era relativ nou în Alaska și încă învăța cum să lupte și să supraviețuiască în frigul extrem. Dar nesiguranța legată de noul mediu era contrabalansată de o convingere profundă în „capacitatea umană de a îndura lucruri grele”, cum spunea el.
Când era copil, acesta petrecuse șase ani într-o tabără de refugiați din Malaezia. Sute de familii vietnameze, inclusiv a lui, erau înghesuiți într-un spațiu nu mult mai mare decât un teren de fotbal, înconjurat de gard de sârmă și păzit de oameni înarmați. Până la urmă, familia lui a primit azil politic și o nouă șansă în suburbiile din Atlanta, unde a deschis un salon de manichiură.
Acum, la 35 de ani, era ofițer în armata americană și trebuia să-și motiveze compania de infanterie.
„E prima zi și deja sunteți pe punctul de a ceda”, le-a strigat soldaților. A urmat un șir de înjurături și înțelegerea clară că primul pluton va face marșul complet de cinci kilometri prin zăpadă, conform planului inițial, înainte de a se opri pentru noapte.
La 2:24 dimineața, soldații și-au prins rachetele de zăpadă pe bocanci. Aplecați sub greutatea rucsacilor de 27 de kilograme, au traversat râul înghețat și au dispărut în întuneric.
Prima tabără: epuizare și umor negru de infanterie
Au ajuns la obiectiv pe la răsăritul soarelui și au început să sape o platformă în zăpadă pentru corturi. După vreo jumătate de oră de săpat, și-au dat seama că sapă într-un mlaștină înghețată – un muskeg, cum se numesc aici mlaștinile adânci din pustietatea Alaskăi – nu în permafrost solid.
În loc să caute un loc mai bun, au decis să își întindă temporar sacii de dormit direct în zăpadă. Își verificau reciproc vârfurile degetelor și lobii urechilor, un gest de rutină pentru a se asigura că sângele încă circulă prin capilare și că nu riscă degerături. Fierbeau apă cu încălzitoare portabile și o turnau în sticle de plastic pe care le băgau în sacii de dormit pentru căldură suplimentară.
După câteva ore în sacii reci, au reluat căutarea unui teren solid. Căpitanul Vo a sosit tocmai când reușeau să fixeze corturile.
„Arătați demoralizați”, i-a spus locotenentului Jordan Lofgren, comandantul plutonului.
„Ne-a rupt”, a răspuns locotenentul Lofgren, 26 de ani. „Fără odihnă, nu putem repeta ceea ce tocmai am făcut.”
Plutonul avea la dispoziție vreo șase ore până la următoarea deplasare. Au intrat în corturile întunecate și înghesuiți. Pe măsură ce căldura de la sobele metalice s-a răspândit, soldații au revenit la viață. Vorbeau despre petrecerile pe care urmau să le organizeze la întoarcerea pe bază și despre cât de scumpe sunt biletele de avion acasă.
Își arătau afecțiunea în stilul macabru al infanteriei. Specialista Zooey Adams, o texancă de 20 de ani, i-a spus locotenentului Lofgren că l-a văzut alergând prin bază și s-a gândit să-l calce cu mașina.
„O atingere ușoară sau o lovitură serioasă?”, a întrebat el.
„În capul meu, vă scot din joc definitiv, domnule”, a răspuns ea.
Apoi nu s-au mai auzit decât sforăitul și foșnetul ocazional al celui care se ridica pentru gardă la foc.
Strategia „înfometează inamicul și lasă-l fără căldură”
Comandanții știau ce contează cel mai mult pentru soldații din prima linie. „Vor să știe când se vor încălzi și când vor mânca următoarea masă caldă", a spus colonelul Christopher Brawley, care avea sub comandă aproximativ 2.700 de militari, inclusiv Compania Able.
Brawley și-a construit strategia pornind de la această realitate. Dacă poate tăia inamicului accesul la hrană și combustibil, credea el, îi poate sparge rapid voința de luptă.
Compania Able făcea parte dintr-o forță mai mare care înainta pentru a bloca rutele de aprovizionare nordice ale inamicului. O forță mai mică, formată din câteva sute de soldați canadieni, traversa mai bine de 16 kilometri de zăpadă grea și mlaștini – un drum de mai multe zile – ca să închidă rutele sudice, mai greu accesibile.
„Canadienii au o sarcină îngrozitoare”, a spus colonelul Brawley.
Dar aveau și niște avantaje. Dispuneau de de trei ori de mai multe snowmobile decât batalioanele americane și erau obișnuiți să opereze în frig extrem.
Marșul fără sfârșit
Zilele se confundau una cu cealaltă. Soldații așteptau cu nerăbdare momentul când aveau să se strecoare în apropierea inamicului și să-și testeze abilitățile într-o luptă simulată cu lasere, fum și pocnetul cartușelor cu manevră. Dar luptele propriu-zise erau rare.
În cele mai multe zile, pur și simplu mărșăluiau.
Cu cât temperatura scădea, cu atât zăpada scârțâia mai tare sub bocanci. „Cel mai rău sunet pe care îl poți auzi”, a spus sergentul-major Stephen Bowers.
Când temperatura cobora sub minus 34, soldații spuneau că simt o durere rece în plămâni. Pielea expusă se înroșea în câteva secunde. La minus 40 și mai jos, se retrăgeau în corturi și treceau în modul de supraviețuire. Sergenții trebuiau să-i forțeze pe soldați să bea apă. Nimeni nu voia să iasă din cort ca să meargă la toaletă.
În ziua a cincea, ninsori abundente au impus o pauză de șase ore pentru ca armata să poată deszăpezi drumurile de acces. Era o dimineață relativ caldă, vreo minus 12 grade.
O duzină de soldați din Compania Able și-au luat armele și au pus schiurile ca să exerseze o tehnică numită skijoring – în care sunt trași de un snowmobil. Tehnica ar fi trebuit să-i ajute să se deplaseze mai repede cu încărcătură grea. Dar mulți dintre ei abia se țineau pe picioare pe zăpadă.
Snowmobilul a făcut un cerc mare, trăgând cinci soldați agățați de o frânghie. La una dintre treceri, țeava mitralerei M240 a specialistului Zaurion Caldwell s-a înfipt în zăpadă, aruncându-l în aer și luându-i pe toți cei din spatele lui. Toată lumea râdea.
„Vrea cineva încă o tură?”, a întrebat sergentul de pluton.
„Da, eu!”, a strigat cineva.
Au mai făcut o buclă, atingând 35 de kilometri pe oră, apoi au dat drumul frânghiei și au alunecat lin până s-au oprit.
„Zona asta e un loc al naibii”, a spus sergentul John Wolf, 26 de ani, din Selma, Alabama.
O oră mai târziu, pauza s-a terminat. Compania Able s-a întors la marșul fără sfârșit.
Ce a învățat armata americană din frig
Exercițiul, aflat acum la a cincea ediție, ridica o întrebare fundamentală: poate armata SUA să ducă un război în aceste condiții?
O problemă majoră era reprezentată de corturile încălzite, care ies în evidență dramatic în frigul extrem și pot fi detectate ușor de drone cu senzori termici. „Strălucesc ca niște brazi de Crăciun”, a spus sergentul Marcus Soto-Simmons, unul dintre operatorii de drone ai Companiei Able.
La câteva zile de la începutul exercițiului, căpitanul Vo a lansat o dronă de supraveghere și, folosind senzorul termic, a localizat rapid un pluton inamic în corturi. Apoi a trimis o a doua dronă, una „ucigașă”, cu un exploziv simulat. Soldații inamici au auzit motorul dronei care venea spre ei cu 130 de kilometri pe oră și au încercat să iasă din corturi. Dar era prea târziu.
Arbitrii exercițiului au concluzionat că Vo eliminase cea mai mare parte a plutonului inamic. „Ce s-ar întâmpla dacă dronele ar distruge un șir de corturi americane?”, s-a întrebat căpitanul Vo. Cum ar reacționa poporul american? Cum ar reacționa el?
Armata folosește aceleași corturi grele din pânză de zeci de ani. Conducerea caută acum materiale textile care emit mai puțină căldură.
De asemenea, armata își dă seama că are nevoie de mai multe vehicule arctice – snowmobile sau transportoare grele pe șenile. Cele fabricate în Suedia costă un milion de dolari fiecare, transportă o duzină de soldați și se deplasează rapid prin zăpadă adâncă.
Exercițiul a arătat și valoarea experienței arctice. Canadienii cântăriseră fiecare piesă de echipament adusă în Alaska și planificaseră meticulos distanța pe care trupele lor puteau să o parcurgă zilnic. „Tehnica americană este: du-te, du-te, du-te până nu mai poți”, a spus colonelul Brawley. Abordarea canadiană, a concluzionat el, era mai eficientă.
Până în ziua a noua a exercițiului, forțele americane și canadiene aflate sub comanda colonelului Brawley tăiaseră liniile de aprovizionare ale inamicului. Aceștia rămăseseră fără combustibil. „Ai inamicul în șah mat”, i-a scris un ofițer evaluator colonelului Brawley.
„Nu-mi place frigul. Dar sunt aici”
Pentru soldații din Compania Able, lupta nu a fost niciodată la fel de reală ca frigul.
Câțiva au fost scoși din exercițiu din cauza leziunilor provocate de frig, a genunchilor răsuciți, a coastelor rupte sau a problemelor de spate. Dar marea majoritate a rezistat. Acum sapă pe rând platforme pentru corturi. Cei mai mulți preferau să sape – efortul le punea sângele în mișcare și le încălzea corpul – decât să stea degeaba.
Se chinuiau să bată țărușii corturilor în permafrost. Mirosul de metal lovit de metal plutea în aer.
Au trecut două ore până au ridicat cortul.
Specialistul Abdul Mare, 25 de ani, emigrat din Coasta de Fildeș, a trecut coșul de fum al sobei Yukon prin gaura din pânza cortului.
„Nu-mi place frigul”, a spus el. „Dar sunt aici.”
Toată lumea se mișca mai încet decât de obicei. Toată lumea avea dureri musculare. Dimineață urmau să plece spre bază și să scape, în sfârșit, de frig.