Oase fosilizate care păreau să provină de la mamuți lânoși s-au dovedit a aparține, de fapt, unui animal complet diferit și neașteptat, a scris Science Alert.
Arheologul Otto Geist a descoperit aceste oase în 1951, în timpul unei expediții în interiorul statului Alaska, într-o regiune preistorică cunoscută sub numele de Beringia. Pe baza aspectului oaselor și a locului în care au fost găsite, Geist a ajuns la concluzia că acestea aparțineau unor mamuți lânoși.
La acea vreme, explicația părea foarte logică. În regiune erau descoperite frecvent fosile ale animalelor mari din Pleistocenul târziu, iar dimensiunea mare a vertebrelor părea să indice un animal din familia elefanților.
După descoperire, Geist a dus oasele la Muzeul Nordului al Universității din Alaska, unde au fost păstrate în arhivă timp de peste 70 de ani. Abia după multe decenii, muzeul a reușit să facă o datare cu radiocarbon a fosilelor. Rezultatele au ridicat însă mai multe întrebări decât au lămurit.
Motivul este că oasele erau mult prea recente pentru a aparține unui mamut lânos. Izotopii de carbon păstrați în oasele vechi indicau o vârstă de aproximativ 2.000 până la 3.000 de ani. Mamuții, în schimb, se crede că au dispărut în urmă cu aproximativ 13.000 de ani, cu excepția unor populații izolate care au supraviețuit până acum aproximativ 4.000 de ani.
FOTO: University of Alaska Museum of the North
„Fosile de mamut din Holocenul târziu, descoperite în interiorul Alaskăi, ar fi fost o descoperire uimitoare: cea mai tânără fosilă de mamut înregistrată vreodată. Dacă aceste rezultate ar fi fost corecte, ele ar fi fost cu câteva mii de ani mai recente decât cele mai noi dovezi de ADN sedimentar antic pentru existența mamuților în estul Beringiei”, au explicat biogeochimistul Matthew Wooller, de la Universitatea din Alaska Fairbanks, și echipa sa, într-un studiu publicat la finalul anului 2025.
Înainte de a rescrie complet cronologia dispariției mamuților, cercetătorii au decis că trebuie să verifice mai întâi dacă specia fusese identificată corect. „Datele de radiocarbon și datele stabile ale izotopilor au fost primele semne că ceva nu era în regulă”, au scris cercetătorii.
Oasele conțineau niveluri mult mai mari de azot-15 și carbon-13 decât s-ar fi așteptat în cazul unui animal terestru erbivor, cum era mamutul lânos. Acești izotopi pot apărea și la animalele de pe uscat, dar sunt mult mai comuni în mediul marin. De aceea, ei se acumulează mai des în corpurile animalelor care trăiesc în ocean.
Niciun mamut din estul Beringiei nu a fost găsit vreodată cu un astfel de semnal chimic. „Acesta a fost primul indiciu că exemplarele proveneau, cel mai probabil, dintr-un mediu marin”, au explicat Wooller și echipa sa.
Atât specialiștii în mamuți, cât și cei în balene au fost de acord că oasele nu puteau fi identificate sigur doar pe baza aspectului. Pentru a afla adevărata lor origine, era nevoie de analiză ADN. Deși fosilele erau prea degradate pentru a păstra ADN nuclear, cercetătorii au reușit să extragă ADN mitocondrial. Acesta a fost comparat cu ADN-ul balenei drepte din Pacificul de Nord și al balenei Minke comune.
„Deși misterul datării cu radiocarbon a acestor două exemplare a fost rezolvat prin descoperirea faptului că presupusele fosile de mamut erau, de fapt, fosile de balenă, a apărut apoi o altă întrebare la fel de ciudată. Cum au ajuns rămășițele a două balene vechi de peste 1.000 de ani în interiorul Alaskăi, la mai bine de 400 de kilometri de cea mai apropiată coastă?”, au explicat cercetătorii.
Cercetătorii au propus câteva explicații posibile.
Prima ar fi că balenele ar fi ajuns în interiorul continentului prin golfuri sau râuri vechi. Această ipoteză pare însă foarte puțin probabilă, având în vedere dimensiunea mare a balenelor și dimensiunea redusă a apelor interioare din Alaska, care nu ofereau nici hrana necesară pentru astfel de animale.
O altă posibilitate este ca oasele să fi fost transportate de oameni, în vechime, de pe o coastă îndepărtată. Astfel de cazuri au fost documentate în alte regiuni, dar niciodată în interiorul Alaskăi.
O a treia explicație este o posibilă eroare științifică sau de arhivare. Colecțiile lui Otto Geist proveneau din multe zone ale Alaskăi, iar în anii 1950 el a donat numeroase exemplare universității. Este posibil ca la muzeu să fi avut loc o încurcătură.
„În cele din urmă, acest mister s-ar putea să nu fie rezolvat complet niciodată”, au scris cercetătorii.