Orașe construite din lavă. Cum poate fi valorificată forța distrugătoare a vulcanelor active

Eruptând din vulcani în flăcări, lava a fost, de-a lungul istoriei, o forță de neoprit care distruge clădiri și cartiere în calea sa. Dar dacă această forță ar putea fi redirecționată și valorificată pentru a construi orașe întregi? Un proiect ambițios al firmei islandeze s.ap arkitektar, prezentat la Bienala de Arhitectură de la Veneția din acest an, propune exact acest lucru, scrie CNN.

În mod natural, lava se răcește pe suprafața pământului și se transformă în rocă vulcanică, cum ar fi bazaltul. Însă „Lavaforming” — care imaginează roca topită ca un nou tip de material de construcție — prezintă strategii de răcire controlată pentru a o solidifica sub formă de pereți, coloane și alte elemente arhitecturale, capabile să creeze așezări noi. Împreună cu colaboratorii săi, s.ap arkitektar a realizat un film care imaginează anul 2150, când această tehnologie ar putea deveni realitate și ar putea remodela lumea.

Fondată de Arnhildur Pálmadóttir și condusă împreună cu fiul ei, Arnar Skarphéðinsson, firma explorează cum o substanță percepută în mod obișnuit ca o amenințare poate deveni o resursă regenerabilă, capabilă să susțină construcții durabile. Dar cât de realist este, de fapt, viitorul orașelor construite din lavă?

Islanda este una dintre cele mai active regiuni vulcanice din lume, situată pe o falie între două plăci tectonice. Cu aproximativ 30 de sisteme vulcanice, țara are în medie o erupție la fiecare cinci ani. În timpul unei astfel de erupții — Holuhraun, din 2014 — Pálmadóttir și-a dat seama că „iese din pământ o cantitate uriașă de material”. S-a gândit: „wow, am putea construi un oraș întreg într-o săptămână cu asta.”

Proiectul „Lavaforming” a început serios câțiva ani mai târziu ca un „experiment de gândire”, a adăugat Skarphéðinsson. A fost și o critică la adresa dependenței industriei construcțiilor de beton și a emisiilor de carbon generate de producția acestuia. (Se estimează că producția de ciment — ingredientul principal al betonului — este responsabilă pentru aproximativ 8% din emisiile globale de CO₂, care contribuie la încălzirea globală și degradarea climei.)

„Credem că lava poate concura cu betonul, dar într-un mod mai sustenabil,” a spus Pálmadóttir, adăugând că lava „are toate proprietățile betonului, în funcție de cum se răcește.” Dacă lava se răcește rapid, devine un material dur, asemănător sticlei — obsidian. Dacă se răcește lent, tinde să cristalizeze, ceea ce este potrivit pentru coloane și structuri. Dacă se răcește rapid și prinde și aer, rezultă un material asemănător cu piatra ponce, foarte izolant.

Carbonul emis de lava fierbinte ar fi oricum eliberat în atmosferă, a spus ea, indiferent cum este răcită sau folosită — așa că e mai bine să fie valorificat, evitând în același timp emisiile suplimentare provenite din producția de beton.

Modelarea lavei în structuri

s.ap arkitektar propune trei metode speculative pentru transformarea lavei în arhitectură:

Rețele atent proiectate de tranșee sunt săpate la baza vulcanilor activi pentru a redirecționa lava în timpul erupțiilor, permițându-i să se răcească și să formeze pereți structurali sau fundații pentru un oraș. Aceste tranșee pot ghida lava și către o fabrică ce o modelează în cărămizi transportabile, ce pot fi folosite în alte locații. În plus, astfel ar putea fi protejate și comunitățile din apropiere.

Imprimarea 3D cu lavă: roboți de tip imprimantă 3D care se deplasează pe terenul acoperit de lavă și folosesc materialul topit pentru a „imprima” componente de clădiri. Însă tehnologia necesară pentru acești roboți nu există încă.

Captarea lavei din adâncime: lava este extrasă din camerele magmatice subterane și direcționată în structuri special construite, unde se răcește și formează elemente arhitecturale prefabricate, replicabile. Procesul ar fi similar cu extragerea energiei geotermale — o sursă importantă de energie în Islanda. Totuși, nu este clar dacă această metodă este sigură din punct de vedere geologic.

Arhitecții recunosc că aplicarea practică a „Lavaforming” necesită cercetări și dezvoltări tehnologice suplimentare, precum și sprijin politic și financiar. Dar simt că proiectul devine tot mai realist. Din 2022, s.ap arkitektar colaborează din ce în ce mai mult cu oameni de știință care creează modele 3D de predicție a fluxurilor de lavă, realizează simulări ale erupțiilor și testează răcirea lavei topite în condiții controlate pentru a crea prototipuri de elemente de construcție.

Deși proiectul se bazează pe erupții vulcanice, s.ap consideră că ideea poate fi valorificată și în alte locuri cu lavă „cu curgere lentă”, cum ar fi Hawaii sau Insulele Canare.

Viziune futuristă pentru un material străvechi

Roca vulcanică nu este un material de construcție nou — a fost folosită de-a lungul timpului, precum piatra, pentru ziduri și alte structuri. Se găsește peste tot în lume și, odată extrasă, este folosită sub formă de blocuri, cărămizi, panouri sau pietriș în beton.

Bazaltul, cea mai comună rocă vulcanică, a fost folosit pentru a construi:

Qasr al-Azraq (sec. XIII, Iordania),

Château d’Anjony (sec. XV, Franța),

Gateway of India (1924, Mumbai),

Dominus Winery (1997, California, SUA, de Herzog & de Meuron),

Nashan Geological Museum (2021, China),

Radisson Resort & Spa (2023, India),

Casa Basaltica (2023, Mexic).

Arhitecții apreciază acest material pentru rezistența, durabilitatea, proprietățile izolante, textura brută și tonurile închise.

Însă modul în care s.ap dorește să folosească lava este complet diferit: în stare topită. Scopul este să o valorifice ca „material unic”, răcind-o controlat pentru a obține diferite calități: de la blocuri solide la pietre poroase, izolante sau foi sticloase pentru ferestre — lucru care „nu s-a mai făcut niciodată”, potrivit lui Skarphéðinsson.

Multe dintre sursele lor de inspirație vin din natură, care, spune Pálmadóttir, „au fost create forme și structuri din lavă încă de la începutul timpului.” Ea face referire la peșterile formate de bulele de lavă în Lanzarote, după o erupție din secolul XVIII, peșteri pe care arhitectul César Manrique le-a folosit drept camere subterane pentru casa sa în 1968.

Faptul că vom ajunge sau nu să locuim în orașe din lavă depinde de o serie de factori practici — de la tehnologie și siguranță, la finanțare și voință politică. Dar, pentru moment, viziunea celor de la s.ap este una care își propune să ne facă să gândim altfel.